Se întâmplă ca de obicei. Adică prost. Nu învățăm, pare-se, aproape nimic. Sunt dezvăluite fapte de agresiune sexuală în mediul academic. Sfera publică se inflamează. Apar enorm de multe incriminări, indignări, puneri la zid. Media anchetează și investighează, procuratura și poliția anchetează și investighează. Se cer reacții din partea universității a ministerului. Se mobilizează Comisia de etică de la universitate iar ministerul cere universităților să facă inventarul agresiunilor sexuale. Și, ca un leitmotiv, multă lume ia la țintă Codul de etică. Și se cere să fie acolo descrise în detaliu ce e, cum e o agresiune sexuală, ce și cine ce face, cum să sesizeze studenta fapta, cum să se poarte proful, în general, la universitate. Și, bomboana pe…, Consiliul Național al Rectorilor se angajează tovărășește să facă un ghid de bune practici privind comportamentul universitar. Și etc.
David Popovici câștigă o medalie de aur și una de bronz la JO. Performanță excelentă. Cu care ocazie, acest sportiv admirabil dezvăluie opiniei publice starea precară a înotului românesc. I se asociază apoi jucătoarea de tenis Sorana Cîrstea pentru domeniul tenisului. Ne mândrim cu ei, cu performerii (vezi olimpicii din învățământ), ei reprezintă România, sunt « ai noștri ». Dar îi reprezintă România pe ei și pe ele ? Le asigură suportul, infrastructura care să favorizeze performanțele lor. În sport, în învățământ, în spital, în serviciile către populație ?
Credem, eronat în bună măsură, că un Cod de Etică în învățământ e antibioticul care ne va face sănătoși de boala numită carența morală, etică a Școlii românești. Un Cod nu e decât un Text. El nu e o realitate comportamentală. Ca să genereze comportamente etice, el trebuie să fie internalizat, incorporat, în ființa oricui. Paralela cu tehnicile teatrale, ale scenei, în general, se impune. Textul e bun (Eschil, Shakespeare, Molière, Cehov, Caragiale, etc.) dar nu înseamnă nimic până nu e citit (și aici Publicul, Filologia, critica literară, autorii de manuale de literatură au un cuvânt greu de spus) și, pentru a avea viață culturală, nu înseamnă mare lucru până nu e reprezentat scenic. Ori, aici, e un proces complex, de la învățarea Textului până la, sub conducerea unui regizor, însușirea lui corporală, mentală, ca acțiune : așa se obțin performanța scenică, emoția, participarea publicului. O primă concluzie : degeaba ai un text (Cod) bun dacă el nu e pus în „scenă” printr-un travaliu academic susținut și continuu astfel încât membrii comunității academice să facă din Integritate o practică cotidiană. Un reflex. Cum în cazul actorului bun care e în stare să joace bine astă seară Cehov și mâine seară David Mamet. El/ea și-a incorporat procesele fizice, mentale care îi permit să folosească corect instrumentele proprii ale profesiei.
Universitățile noastre se agață de Text (să revizuim Codurile de etică, să sancționăm, să…) și nu investesc în programe curiculare specifice privind cultura eticii și integrității academice. Asta îi privește atât pe profi cât și pe studenți. E vorba, în primul rând, de nevoia, în acest context de criză, dar și de vulnerabilitate, ca managementul universitar să accepte că etica și integritatea academică sunt un domeniu distinct căruia trebuie să îi acorde atenție dincolo de deciziile spasmodice de a pune plasture pe rană printr-un Cod sau un regulament revizuit. Revizuirea este, evident, necesară, dar și insuficientă pentru a face din mediul universitar unul care să dea încredere studentelor, în primul rând, că învață într-un climat sigur, transparent, lipsit de agresivitate și de complezență ticăloasă față de comportamentele vânătorilor sexuali. Universitățile sunt acum obligate să își formeze personal didactic sau de expertiză pentru a face față diferitelor forme de infracțiuni academice : celor mai vechi, precum plagiatul, trucarea CV-ului, hărțuirea sexuală li se adaugă acum cele provenind din folosirea ilicită a IA.
Suntem câțiva, puțini colegi interesați/interesate de etica și integritatea academică. Răspunsul este slab la apeluri de participare în vederea unei dezvoltări a culturii etice și de integritate. Preocupați și preocupate, în primul rând, de propria carieră (nu e de acuzat), atenția etică față de proprii studenți e slabă, convențională. Desigur, sunt mereu excepții, universitari care știu că valoarea unei diplome este dată atât de conținutul științific relevant transmis studenților dar și de modul evaluării, participării acestora la activitatea didactică.
Am înființat acum șapte ani CARFIA, primul (singurul) centru pentru integritatea academică de la noi. Am dezvoltat programe, sesiuni de formare pentru colegi, am înființat grupul Lex Academica care, pentru prima oară, a pus față în față neregularitățile care există între normele academice și normele juridice. Am revizuit coduri de etică, am instrumentat realizarea unei politici comune de Integritate pentru Consorțiul “Universitaria”. Concluziile le-am înaintat, « pe cale ierarhică », în consorțiu. Niciun rector nu a răspuns.
Contextul din aceste zile dezvăluie incontestabil o vulnerabilitate majoră a universităților din România. E, acum, încă o dată, prilejul unei acțiuni consistente, nu heirupiste, care să coaguleze expertiza eticienilor și a practicienilor în materie de integritate academică pentru a produce o nouă realitate instituțională bazată pe o reală cultură etică și de integritate a universității. Dacă această vulnerabilitate nu este recunoscută și abordată acum, traumele, comportamente ticăloase vor continua în școlile și universitățile noastre. Dar cu ce preț ?