Primesc un e-mail de la președinta IRAFPA privind situația unei cercetătoare care urma să participe la o prestigioasă conferință unde, surpriză!, un vorbitor în sesiunea plenară prezintă metoda descoperită și publicată de ea cu…două decenii în urmă. Fără să menționeze asta în lucrarea sa publicată. Președinta mă roagă să o ajut pentru eventualitatea că i se va permite cercetătoarei să intervină în acea sesiune plenară, în replică la ce urma să prezinte acel vorbitor. Cum vorbești cinci minute astfel încât nu numai să captezi publicul imediat, ci și să faci clară situația inacceptabilă care prejudiciază munca ta de ani de zile? Cum te aperi de cineva care și-a însușit ilicit munca ta de cercetare? Am avut o oră pe zoom cu cercetătoarea și i-am dat câteva sfaturi tehnice asigurându-mă că i se par acceptabile și fezabile. A reușit apoi. Și cu concursul a doi mari specialiști în specializarea respectivă care au rugat organizatorii conferinței să permită intervenția cercetătoarei în acea sesiune. Acum, ne pregătim să mediem în situația creată: intervenim la editura care a publicat plagiatul să retragă din circulație sau să remedieze lucrarea respectivă (o erată, o amenda inclusă în tiraj). Din experiență, știm că asta e foarte greu, dar trebuie încercat astfel încât editurile să ia cunoștință despre asta. Sunt implicat de un deceniu în astfel de activități, ca și alții, puțini, muncind benevol pentru a apăra cercetarea onestă și cercetătorii și cercetătoarele care se trezesc, într-o rea zi, că altcineva și-a pus numele pe munca lor.

Am avut la universitate, cu mulți ani în urmă, cazul unei disertații plagiate de către cineva care a și publicat rezultatul plagiatului. Numai că autorul original nu își publicase disertația. Acesta mai putea să publice disertația sa, rod al unei cercetări de nișă? Când cel ce îl furase a fost primul care a publicat lucrarea? Cum te aperi de așa ceva astfel încât rodul gândirii, muncii tale să fie recunoscut iar infractorul științific să fie dovedit și sancționat? Ajungi în instanță.

Apar sesizări privind hărțuirea sexuală în universități sau cazuri de malpraxis ori decizii contrare eticii medicale. În prima situație, sesizările apar de regulă târziu. În a doua, fiind vorba de moarte sau mutilare ori tratament inadecvat producător de agresiune contra sănătății pacientului, faptele sunt, adesea, mai ușor (?) de instrumentat și datorită existenței protocoalelor medicale pentru fiecare specializare, instituție furnizoare de servicii medicale. În prima, cum se știe, trauma (psihică) își ia ca aliat timpul până la momentul în care victima vorbește public despre ce i s-a întâmplat. Universitatea e, de regulă, în deficit de reglementare privind situația iar când nu e, e deficitară la prevenție prin protocoale, coduri, norme traduse în programe continue care să fundamenteze viața universitară pe criterii etice, de integritate. Cum te asiguri că, la un concurs pentru intrarea în sistem, persoana respectivă nu se va dovedi, peste ani, un prădător sexual? Am avut cazuri recente la Universitatea din București, la SNSPA, la Arhitectură.

Ești o tânără asistentă/lector cu rezultate foarte bune în cercetare. Candidezi alături de altcineva la un post didactic superior. La final, în ciuda evidenței, acel „altcineva” e preferat de instituție. Știi care îți e valoarea, dar instituția a decis în favoarea altcuiva. Faci contestație. Nimic. Eventual ajungi în instanță unde universitatea se protejează, de regulă. Nu își apără omul valoros, ci propria imagine sau, mai rău, un tip de complicitate. Cum te aperi de așa ceva? E un eșec care te urmărește, provoacă frustrări, poate anxietăți, sănătatea ți se deteriorează. Apar, ca în mai toate situațiile de mai sus, consecințe și în familie. E conștientă universitatea de asta? Îi pasă? Nu văd pe site-urile universităților noastre preocupări operaționale în această direcție.

Se produc multe situații, anomalii precum cele enumerate deja. Nu mai dau și altele. Ca întotdeauna, încărcăm tunul nerăbdării, revoltei noastre cu obuzul pe care scrie: „Cine sunt vinovații?” Și tragem în gol. Ca și cu obuzul pe care scrie „Ce e de făcut?” Sunt pline deceniile din urmă de astfel de „obuze” ce cad pe câmpul unei bătălii cu repetiție, bătălia dintr‐un război pervers împotriva copiilor noștri. Pe bani mulți.

Cum te aperi de inconsistența, lipsa de claritate, incompetențe guvernamentale, potențial intelectual mediocru în zona politică ce se deversează, prin ordine, decizii, hotărâri de guvern, legi, ordonanțe de urgență, în viața noastră, în Educația, în Sănătatea noastră?

Cum? Ești student/ă și într-o zi ți se întâmplă ceva ce n-ar trebui să se întâmple. La cine te duci? Vorbești cu prietenele tale, cu unii colegi în care ai încredere. Vrei să termini facultatea, ai nevoie de diplomă, nu-ți vine, parcă, să confrunți pe cel/cea care te face să nu mai fii sigur/ă în acest mediu academic: că e un prof care pune mâna pe corpul tău sau care îți cere să…, că e o notă pe care o consideri injustă (n-ar fi prima oară) și ceri revizuirea, reevaluarea (profilor nu prea le place asta), și etc. Ca să te poți apăra trebuie să îți cunoști statutul de student care e reglementat la nivel de facultate, de universitate, de lege a învățământului superior, de statutul conceput de structura de reprezentare națională a studenților. Ești adult/ă ar trebui să știi toate astea căci tu ești cetățean academic, cu drepturi, dar și cu obligații. Din experiență, știu că ei/ele nu își cunosc statutul. Dar e suficient? Dacă universitatea nu stimulează un mediu academic friendly, transparent în decizii, binevoitor, un mediu care să te pună pe tine în centrul acestei lumi? Tu vezi distanța, răceala, modul în care proful/profa vine la curs, livrează (un fel de Glovo academic), pleacă, îți dă lucrări, teste. Fericiți cei care primesc feedback. Din experiență, știu că profii dau feedback rar. Legătura cu studenții e adesea inconsistentă sau inexistentă. Sigur, ar mai fi vorba și de calitatea cadrului didactic universitar, de cât de competent e, cât de bun comunicator e, cât de interesat e ca, prin ce transmite, să își pună studenții/studentele în priză directă ca mari valori (inclusiv morale), cu cunoștințe esențiale domeniului/specializării/disciplinei. Dar fără să dea prioritate competențelor, necesare, desigur, care ar trebui, poate, regândite și puse altfel în pachetele curiculare dar și cu lumea tinerilor de acum. Cadrul nostru de reglementări în Educație nu stimulează așa ceva.

Cum te aperi ca student/ă ? E tutorele/ responsabilul de an acel prof în care să ai încredere? E întărit rolul acestuia în reglementări? Modul etic în care procedează proful pleacă de la a conștientiza că, la fel ca în medicină, dacă nu poți face bine, măcar să nu faci rău. Să fii de bună credință. E proful antrenat pentru acțiuni de mediere? Nu. El/ea funcționează într-un mediu ierarhic, de comandă (rector/decan/director departament/laborator) și, adesea, nu vrea „să se pună rău” cu… Și astfel face rău iar pojghița etică i se topește repede. Sunt, însă, de admirat acei colegi, acele colege care reușesc să asculte pe student/ă, să își dea seama de gravitatea faptului semnalat și, mai ales, să comunice eficient, cu judecată limpede, situația ce i-a fost relatată, în fața colegului cu funcție. Suntem antrenați pentru așa ceva?

A crede că un (bun) Cod de etică rezolvă problemele etice și de integritate în mediul academic e o iluzie care adoarme momentan conștiința administrativ guvernamentală. A crede că un curs de Etică și de integritate academică „rezolvă” obligația universităților față de ceea ce ar trebui să fie esența misiunii lor, etica și, cum le numim deja la IRAFPA, științele integrității, este o iluzie. Codul, cursul sunt necesare și, dacă cei care predau cursul sunt instruiți în materie, pot stimula ceea ce numesc demult cultura etică și de integritate. Numai pe baza unei astfel de culturi transmiterea cunoașterii, cercetarea pot sta bine în ansamblul efortului de progres al unei civilizații. Universitățile pot crea programe speciale pentru a difuza această cultură. Interdisciplinaritate ar fi o caracteristică dinamică, esențială a unei astfel de culturi. Ea trebuie făcută să trăiască academic. Integritatea poate deveni o practică cotidiană a Școlii, în general, dacă instituțiile de învățământ crează și dezvoltă practici reflexive față de valorile morale și consecințele absenței lor. Căci vorbim de copii, adolescenți, tineri adulți care se formează. Dacă în formarea lor aceste valori nu sunt de prim plan, alături de dezvoltarea caracterului, stimularea gândirii critice, originale, creative, atunci e posibil să contribuim, în continuare, la un faliment.

Universitatea a devenit vulnerabilă nu pentru că lipsesc legi, coduri, norme, ci pentru că cei și cele care sunt implicați în mediul academic par să nu mai creadă în misiunea lor. A instituției numită universitate. Vicierea morală a rezultatelor cunoașterii, zguduită acum de progresia funcțională a IA, e – după multe evidențe, dovezi – un fenomen vizibil. Poate nu foarte grav. Dar suficient de alarmant. Cred că e nevoie de o concentrare, de un efort substanțial al celor care vor/pot, în favoarea redimensionării actului educațional și de cercetare. Pare că ce trăim azi n-ar favoriza așa ceva. Ar merita, însă, încercat dacă chiar ne gândim că putem face bine pentru ceilalți.