Artele în Societate, Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Complexul identitar sau Viața bate filmul în Irlanda lui Billy Șchiopul

România descoperă teatrul irlandez. Dramaturgia irlandeză contemporană este o descoperire a teatrului românesc de după 1989. Un fapt elocvent: prima antologie de teatru irlandez, pe care am publicat-o și prefațat-o în 1998 la UNITEXT, a făcut ca piesele incluse aici (de Sebastian Barry, Jennifer Johnston, Martin Lynch, J.Graham Reid) să fie toate reprezentate scenic. De la generaţia mai veche, tutelată de un mare dramaturg, Brian Friel (1929-2015), pînă la autorii noi de marcă, precum Tom Murphy, Sebastian Barry, Enda Walsh, Martin McDonagh, Conor McPherson, Patrick McCabe ş.a., una dintre temele preferate se referă la identitatea irlandeză. Martin McDonagh (1970-), în Infirmul din Inishmaan (1996), abordează şi el una dintre traumele evocând această identitate: fuga, exilul, realizarea în altă parte, dar o face în modul comic. Comic negru. Există, de altfel, în multe piese irlandeze, un comic pe suport nostalgic care defineşte universul oamenilor şi conţinutul faptelor lor. Regăsim acest comic şi în această piesă care deschide o perspectivă, nu o dată familiară, asupra unor destine pentru care utopia este foarte aproape şi devine dramatică atunci când capătă chipul speranţei.

Infirmul pe scenele din România. Cred că Infirmul este în top 3 al celor mai jucate piese contemporane străine de după 1990 la noi. Reprezentată cu titluri diferite, Infirmul din Inishmaan, Schilodul din Inishmaan, Billy Șchiopul, Billy din Aran, piesa a fost tradusă pentru prima oară, în 2004, de mine pentru regizorul Szabo K. Istvan care a pus-o în scenă, în premieră națională, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în 2004. Apoi, piesa a mai fost pusă în scenă în 2005 („Nottara”, regia Vlad Massaci), 2010 (Trupa Echo, Botoșani, teatru pentru liceeni), 2011 (Teatrul „Toma Caragiu” Ploiești, regia Cristian Juncu), 2015 (Teatrul din Perm-Rusia o prezintă la Odeon, regia Serghei Fedotov), 2017 (TN Târgu Mureș, Compania Tompa Miklos, regia Rareș Budileanu), 2019 (Teatrul Dramatic din Constanța, regia Vlad Massaci, traducerea Massaci și Juncu), 2024 (Teatrul de Nord Satu Mare, Compania Harag György, regia Belai Marcel; Comedie, regia Vlad Massaci). Lista traducătorilor piesei îi include pe: Marian Popescu, Vlad Massaci, Cristi Juncu, Bogdan Budeș, Dániel Varró. Numele traducătorului de la recentă premieră de la Comedie nu este menționat pe site-ul teatrului.

Să mai adaug și că celebrul interpret al lui Harry Potter, Daniel Radcliffe, îl interpretează pe Billy în premiera de mare succes din 2013  din West End (Teatrul Noël Coward), reluând rolul la Cort Theatre, pe Broadway, pentru o perioadă limitată, în 2014.

sursa Britannicasursa foto Britannica

McDonagh între teatru și film. Între-un interviu dat în 1998 unui foarte cunoscut critic de teatru irlandez, Fintan O’Toole, Martin McDonagh recunoaște că filmul îl atrage mai mult. Scriitorul cunoștea un succes fulminant în acea perioadă, în doi ani era prezent simultan pe patru scene cu primele sale piese de teatru. Spune apropo de cum se dispută în el teatrul și filmul: „Sunt suficient de inteligent să știu că o piesă de teatru poate inspira complet o persoană, la fel de mult ca un film. Știu asta. Dar nu mi s-a întâmplat niciodată, iar teatrul nu este ceva legat de mine, din punct de vedere personal, nu pot aprecia ceea ce fac. Sper că ceea ce fac, sau doar momente din ceea ce fac, ar putea fi o sursă de inspirație, dar este ceva cu care nu prea mă pot conecta.” În general, scrie mult, repede. Infirmul a fost scrisă în cinci săptămâni. Îi aduce succesul fericirea? „Singurul moment în care sunt cu adevărat fericit este când recitesc ceea ce am scris de mână cu o zi înainte. Să recitesc și să fiu surprins că chiar am scris asta.”

Născut la Londra din părinți irlandezi, scriitorul are o perspectivă paradoxală asupra identității sale. Cultura cinematografică, cu precădere filmele americane, îl formează și îi „dictează” adesea ritmul, preferințele pentru viitoarele subiecte. Identitatea irlandeză e un subiect pe care îl tratează cu atenție. Spune în acest interviu: ” Gândul că sunt irlandez a apărut în viața mea doar atunci când am decis să scriu piese irlandeze.” Pare că se ferește de etichete la fel ca Tom Murphy, pe val în anii’ 90, care declara în introducerea la ediția din 1992 a pieselor sale de la Methuen: „Piesele suferă din cauza etichetelor. (…) a trebuit de multe ori să declar despre unele sau altele dintre piesele mele, că eu nu fac nicio politică…E o minciună, desigur. O persoană apolitică, așa ceva nu există.”

Identitatea irlandeză și atacul culturii politice. Afirmarea și prezervarea identității culturale irlandeze – reiau acum ce am scris în Prefața la volumul din 1998 de la UNITEXT – sunt consecințele, într-un arc de timp de peste patru secole, a unei decizii politice: aceea a Angliei, în special după ce în 1541 Regele Henri VIII și-a asumat și titlul de rege al Irlandei, de a dobândi hegemonia asupra irlandezilor. Rezistența acestora cedează în 1691. Traumele care au urmat au determinat un anume mod al culturii de a include între simbolurile, metaforele, în genere, în limbajul cultural, acea disidență de substanță care constituie o marcă istorică definitorie pentru efigia etnică a irlandezilor. În Infirmul apar adesea semnale în ce privește un complex identitar pe care noi îl cunoaștem foarte bine. Dacă nu suntem buricul planetei, ne simțim prinși într-o conspirație mondială.

Anii 1933-1934 în Irlanda. Perioada în care e înscrisă acțiunea piesei lui Martin McDonagh e dificilă. E anul 1934. Mare parte economie rurală, Irlanda vede un declin al agriculturii și creșterii vitelor în anii’ 30. Stâlpul gospodăriei este femeia care se ocupă de muncile principale. Odată cu declinul economiei americane, Marea Depresie începuse în America odată cu învestirea lui Frank Delano Roosvelt ca președinte (șomajul atinge 25% iar producția scade dramatic), gospodăria rurală irlandeză tipică resimte impactul. Emigrează, mai ales în Anglia, multe dintre femei, apoi în America. Nivelul sărăciei e copleșitor. Alegerile din 1933 aduc la putere un partid de centru-dreapta, Fianna Fáil, al cărui lider se opusese Tratatului din 1921 prin care 26 din cele 32 de comitate ale Irlandei primeau statut de dominioane. Ideea de Irlanda liberă avea să întâmpine în continuare rezistența Londrei. Pentru visele irlandezilor care sperau că vor avea o viață mai bună în America, realitatea de acolo a acelei perioade e disperantă și ceva din asta, foarte puțin, răzbate și din motivarea reîntoarcerii acasă a lui Billy după eșecul aventurii sale cinematografice în America. O Americă în care, în același an, isteria creată de faptele sângeroase ale lui Bonnie și Clyde și John Dillinger, urmărirea lor națională și, finalmente, împușcarea lor în interval de câteva luni, incertitudinea, lipsa speranței devin dramatice.

Cine este Billy Claven? În piesa lui Martin McDonagh, Billy (Bogdan Cotleț) este un tânăr infirm ai cărui părinți au murit (s-au sinucis) și care a fost crescut de două așa zise mătuși, sexagenarele Kate (Emilia Popescu) și Eileen (Dorina Chiriac), ce țin un magazin sătesc, într-un colț de mică insulă, din arhipelagul Aran. Autorul creează personaje realist-excentrice dar bine ancorate în Irlanda-ismul lor. Mica comunitate trăiește izolată, un „știrist” caraghios, Johnnypateenmike (Marius Florea Vizante), cu o mamă nonagenară alcoolică (Sandu Pop), le mai aduce „știrile” din…lume. Lume care vine peste comunitatea asta odată cu o echipă de filmare care vrea să facă un film, „Omul din Aran”. Billy vede aici șansa evadării. Chiar dacă e bolnav, vrea să plece. Să scape din cercul tiranic al batjocurii, e doar un șchiop și cu mâna dreaptă handicapată, umblă cu o cârjă, cu un corset. Vrea să fie actor de film. Tuberculoza îl va termina. Faptul că Helen (Ilona Brezoianu), cea care violenta verbal și fizic pe cei apropiați, cu un umor casant, va accepta să iasă la o plimbare cu el, e ultima redută a speranței sale.

Billy Șchiopul la Comedie. În spectacolul de la Comedie, Billy Șchiopul, ieșit în premieră în noiembrie anul trecut, în regia lui Vlad Massaci (e a patra sa montare a piesei), un nume reprezentativ pentru o generație importantă din teatrul românesc de azi, lumea irlandeză a personajelor e schițată realist convențional. De la scenografia Iulianei Vâlsan la ilustrația sonoră și modul acțiunii interpreților, această lume stă mult pe dialog și umorul brutal, crud al replicilor. McDonagh plasează piesa în 1934. În text e o referință la victoria în alegeri a lui Hitler care, în spectacol, prilejuiește o scenă foarte bună, cu puțină improvizație a nonagenarei bețive. Totul se întâmplă în magazinul sătesc. În scenă ideea de magazin răzbate anevoie, decorul aglomerează mult locul de joc, iar plantarea, în stânga, a unui pat, unde se întind Billy, altădată nonagenara, și accesul pe trei ieșiri, două în dreapta, și una în spatele unui dulap, te lasă cu greu să îți reprezinți pe toată durata funcționalitatea magazinului.Stânci în dreapta, stuful din stânga și – bună idee – barca inventiv pusă în avanscenă ar sugera, geografic, ideea unei mici comunități insulare, augmentată și de aglomerarea de obiecte care restrânge inevitabil mișcarea în scenă.

Spectacolul e gândit la modul compact: decorul e același (mici schimbări de rearanjare), totul se întâmplă în același loc de joc, scena 7 din piesă e eliminată (Billy suferind în camera sa de hotel din America). Curge până la pauză, înainte de revenirea lui Billy din iluzia sa cinemamericană. Insistența regizorului a fost pe suportul comic al textului. Dramaticul suferinței și neputinței acelor oameni e trecută într-un plan secund; e acolo, dar nu în mod semnificativ. Regizorul a găsit modul, tonul interpretării acestei lumi, fără să îndrăznească prea mult. Vizual spectacolul e uniform iar senzația că oamenii aceia trăiesc pe o insulă înconjurată de apă, e slabă. Nu odată convenționalismul iese prea mult la suprafață iar structura realistă a textului e exploatată numai pe latura sa comică.

Lumea lui Billy Șchiopul în spectacolul de la Comedie e prea mult un teatru de cameră. Nu e rău, dar nici nu te ia pe sus să te ducă spre neputința speranței. Sunt mai multe scene foarte bune în spectacol în care, de pildă, relația între cele două mătuși, deși demarează greu, instalează, prin expresivitatea Emiliei Popescu și a Dorinei Chiriac, elemente definitorii ale acestei comunități rurale. Ceea ce nu e puțin. Nu știu dacă costumul lui Eileen e ce era necesar pentru a o individualiza pe această remarcabilă actriță care este Dorina Chiriac. Mi-a sugerat un personaj de film SF. Probabil, ideea a fost de a sugera boli reumatice severe. Emilia Popescu închide personajul său, Kate, cea care vorbește cu o piatră, într-o lume a incomunicabilului, spre deosebire de Eileen, mai ancorată în mica lume ce vizitează regulat „magazinul” lor: Bartley (Ștefan Voicu, cu aplomb comic bine așezat), Doctorul (Marius Drogeanu, corect în ce face) Remarc „tăietura” precisă, în comicul casant, cu replicile ca niște cuțite aruncate înspre oricine, al Ilonei Brezoianu în Helen (sora lui Bartley), cea care, în final, menține speranța lui Billy că poate fi iubit, așa cum e el, șchiop, handicapat. Scena lor finală e foarte bine realizată. Bogdan Cotleț asigură un firesc al posturii scenice: Billy al său e un tânăr care citește mult, se uită mult la vaci, și speră la o schimbare. Handicapul fizic e lucrat mai mult „tehnic” decât să te facă să îl crezi. Scena reîntoarcerii din voiajul american îi prilejuiește, când motivează revenirea, ceva fals, e ca o declarație învățată pe de rost. Dacă asta a fost intenția, atunci ea ar da satisfacție celorlalți care savurează încă un eșec, o altă confirmare a lipsei de speranță. Dacă nu…? Anghel Damian are o sarcină mai dificilă, într-un fel; nu că ceilalți n-ar fi avut-o. Dar personajul său, Babbyboby, și din text, e mai puțin precis deși apare și acționează în trei momente decisive. Actorul e bine în acțiune, mai puțin în micile tăceri. Apariția repetată a lui Johnnypateenmike e un centru al comicului în spectacol prin interpretarea lui Marius Florea Vizante. Cu vocea gâjâită, veșnic la pândă, suspicios, ducând, comic, povara îngrijirii (mai ales cu whisky) a unei mame nonagenare (Sandu Pop, plusând rezonabil comicul posturii sale; travestiul rolului a fost folosit prima dată în premiera națională din 2004), actorul dă nota caracteristică a acestei lumi, alături de Helen și cele două mătuși. În reprezentația văzută de mine, spectacolul a fost în deficit de energie, a demarat mai greu, a avut câteva ups and downs, dar, meritul regizorului!, a stat pe linia de plutire a unei construcții scenice profesioniste. Mi-ar fi plăcut să…îndrăznească mai mult pe linia tragicomicului.

Publicul din acea seară a reacționat bine, în mai multe momente, apreciind încărcătura comică a spectacolului. Billy Șchiopul la Comedie e un spectacol tipic pentru un teatru de repertoriu, pentru profilul instituției și pentru un public care plătește pentru a veni la teatru, într-o vineri seara. Sala a fost plină.

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *