Artele Educației

Cine lasă urme în noi?

Am citit Raportul guvernului privind viziunea despre universitate. În Anglia. Este intitulat: Fulfilling Our Potential: Teaching Excellence, Social Mobility and Student Choice. Numai cuvinte-cheie. Noutățile aduse privesc următoarele: studentul trebuie să știe pentru ce plătește; învățarea trebuie repusă în drepturi alături de cercetare (prin înființarea unui Cadru pentru Excelența); înființarea unui Birou al Studenților; lărgirea accesibilității pentru dezavantajații social. Comandat de Regină și prezentat Parlamentului în 6 noiembrie a.c. de către secretarul de stat pentru Business, Innovation @ Skills, Raportul apare în contextul în care: numărul studenților din UK crește de la an la an în ultimii 3 ani, UK are patru universități clasate între primele zece din lume și 10 între primele cincizeci. Adică într-un context favorabil. De ce mai au nevoie, atunci, de un document programatic, de o nouă viziune privind arhitectura învățământului superior și relația acestuia cu societatea? Spus simplu: pentru că le pasă și nu se mulțumesc  să fructifice prezentul, ci vor să vină în întâmpinarea …viitorului. Cum așa?

Dacă ei resimt faptul că progresul universității în domeniul Cercetării lasă în urmă procesul de predare/învățare, asta înseamnă că văd în acest dezechilibru un risc pe care doresc să îl elimine. Ei vor ca excelența în predare să fie mult mai bine evaluată, inclusiv cu ajutorul studenților.  Cu alte cuvinte profesorul care muncește mai mult în cercetare, în obținerea de granturi, care aduc, desigur, venituri universității, dar și echipei, ar trebui, iată, să fie ajuns din urmă de profesorul care lucrează la sală. Chiar dacă el/ea e unul și același. Știm foarte bine cum se pune la noi chestiunea: sunt profesori care vin la „ore” și pleacă de la „ore” nemaiavând apoi niciun contact cu facultatea/universitatea. Excelența în lucrul cu studenții este apreciată cu instrumente precare la noi. Se numește „calitate” această preocupare substanța a ceea ce facem didactic în universitate. Ne batem pentru „calitate”, organizăm mese rotunde, facem planuri, dar „calitatea”, ca o fata morgana, apare și dispare tot așa cum apar și dispar (și nu mai apar) studenții la cursuri. Fișa de autoevaluare a cadrului didactic universitar nu acoperă în mod real timpul alocat activităților: dacă i se cere și predare și cercetare în același salariu și în regim de 8 ore lucrate pe zi, vă imaginați cât de deformat este tabloul în ansamblu. Dacă aș dori ca de la anul să am jumătate de normă în cercetare, asta ar fi la fel de dificil, dacă nu imposibil, pe cât ar fi dorința studentului să ia un număr de credite de la altă facultate decât aceea unde este înrolat.

Studentul englez plătește. Studentul român e pe loc bugetat care e cel mai vânat la admitere, e și pe loc cu taxă (ocuparea lor a devenit o problemă reală mai demult), e și la învățământ la distanță (ID) și la învățământ cu frecvență redusă (IFR). Cât de bine sunt reglate relațiile între aceste forme de învățământ din punctul de vedere al conținutului, calificărilor și diplomelor obținute? Cât de mult e interesată universitatea de conținuturile lor? La fel de mult ca în colectarea taxelor plătite de studenți? Când se cere facultăților să înscrii oficial calificările promise studenților în Registrul Național al Calificărilor, operațiunea se face repede, fără o reflecție conjugată privind ceea ce se oferă în mod real studenților în raport cu lumea muncii așa cum e acum și cum va fi în viitorul apropiat. Noi calificări, noi ocupații, noi competențe ar trebui să apară și impuse oficial pentru a regla acordul fin între Școală și lumea muncii.

Dar mulți studenți lucrează. Se scuză pentru asta ca și cum studiile sunt pe un plan secundar. Dar ei/ele ocupă loc la buget. Ei și? Totul e să își ia examenele. Să fie „integraliști”. Dar cum? Integral, adică cum? Își iau examenele, mai sunt și care pică și pierd locul bugetat, dar ei sunt excepțiile. De la ce…regulă? Regula e simplă: nimeni nu dorește „probleme”, nici profii, nici studenții. Treaba merge mai departe. Vor absolvi, își vor lua diploma pe care sunt trecute acele calificări, dar nimeni nu poate spune că ele, calificările sunt reale. Cum arată examenele care să dea certitudinea că acele calificări sunt asimilate în mod real?

De ce absenteismul de la cursuri, abandonul studiilor nu sunt de trecut cu vederea? Mai mult, de ce sunt ele un risc, neevaluat încă în mod serios? Cât mai e lăsată de izbeliște confruntarea inegală Studii/Job-uri? Li se cere experiență absolvenților și ei nu o pot avea și atunci își caută job-uri ca s-o dobândească. Dar nu e întotdeauna așa: unele job-uri nu sunt…experiență convertibilă în competențe, ci simple surse de venit. Și poate au nevoie. Lansând pe Facebook subiectul, un prieten ((mulțumesc, Gabi!) intervine, foarte interesant, astfel:

„Nu ne centrăm nici pe student, nici pe profesor, ci pe experiența pe care o creăm împreună în sala de curs. Când cursurile o să fie percepute și de profesori și de studenți ca experiențe autentice, unice, o să vedem cum o să fugă studenții de la serviciu doar ca să nu piardă aceste experiențe!  (…) Mingea este încă la profesori și mai ales la universități care trebuie să se reinventeze în intregime și să-și găsească un cu totul alt mod de a își îndeplini menirea. Studenții nu pot crea experiențe autentice la cursuri în lipsa unor profesori care să fie capabili să creeze contextul potrivit și să fie generatorii unor experiențe emergente care să devină memorabile. Prea mulți profesori confundă educația cu învățarea. Educația este ceea ce i se întâmplă unui student din exterior spre interior. Învățarea ține de descoperirea lumii pornind dinspre interior. E ceea ce faci tu pentru tine, nu ceea ce produc alții asupra ta. Este mai degrabă o revelație. Învățarea se produce cel mai bine prin experiențe, nicidecum prin educație. E de preferat să avem mai mulți oameni învățați decât educați. Studentul trebuie însoțit de profesor în acest demers de învățare prin experiențe, iar profesorul trebuie să se ridice la înălțimea acestui rol și să se adapteze continuu vremurilor și noilor generații. Altfel, nu-și va putea îndeplini menirea! De ce sunt așa puțini cei ce se dovedesc capabili de asta? În primul rând din orgoliu academic prost înțeles!

De fapt, fără producerea acestor experiențe, ce rămâne? Câți oameni interesanți întâlnim în cursul studiilor? În viață? După un timp, pe câți îi mai ținem minte? După alt timp, mai ținem minte de ce erau interesanți pentru noi? De fapt, ce înseamnă un om interesant? Cred că e cineva care lasă urme în tine, pe care crezi că e bine să mergi și tu, ca și cum sunt ale tale. Cine lasă urme în noi? În universitate?

Raportul englez oferă o perspectivă acordată la un diagnostic pus în urma unei evaluări. Documentul e în dezbatere publică trei luni. Deja el a generat luări de poziție, comentarii. Pentru că universitatea este esențială în dezvoltarea unei țări. Ei vor ca „urmele” lăsate de excelența învățării, prin profesori, să fie fructificate integral de către studenți. Pentru că și de ei/ele depinde în mod semnificativ dezvoltarea unei țări.

Nu vom ajunge…din urmă …Anglia și universitățile ei. Nu avem cum. Dar, poate, aruncând la coș atât gândirea îngustă, tributară schemelor din care nu ieșim cum din tranșeele unui război ce va fi mereu pierdut, cât și partizanatul politicianismului care îngroapă excelența, ar fi posibil un nou orizont. Ce urme au lăsat acestea în universitatea noastră?

Deci: Cine lasă urme în noi? În universitate? Suntem împinși tot mai mult să devenim users. Să știm cum butonăm, cu ochii mult timp în ecrane. Nu realizăm că putem deveni loosers. Că putem pierde urmele pe care dezvoltarea noastră personală o merită și căreia îi putem da un sens

Ce rămâne după ce notele la examene vor fi uitate iar diploma devine un carton? Ești educat, bine!

Dar ce ai învățat? Ce știi? Ce știi să faci? Ce faci cu ce știi să faci? Experiența studiilor  universitare mai e memorabilă? Sau e numai un alibi pentru căutarea job-ului? Îți dă universitatea siguranța răspunsului la întrebarea: ce știi bine  și ce știi să faci bine?

 

 

 

 

Standard

2 gânduri despre „Cine lasă urme în noi?

  1. educatiePeButuci zice:

    Foarte bine spus: „pentru că le pasă și nu se mulțumesc să fructifice prezentul, ci vor să vină în întâmpinarea …viitorului.”
    Dar astora de la noi … la cati le mai pasa ? sau mai bine zis: De ce anume le pasa? La cati le mai pasa si de altii, inafara de propriul BINE si atat ?
    Or fi multi ? eu zic ca sunt putini, tare putini. Cei multi viseaza la pensie, sau mai rau sunt in pensie si continua sa vina sa faca pe cei de la care cica ai mai avea ceva de invatat; totusi, sunt depasiti de mult in toate, dar sunt perfect sustinuti de sistem sa ocupe locuri de titulari, sa subjuge tinerii capabili si sa puna pe butuci un sistem educational. Daca nu viseaza la pensie, atunci viseaza la contracte banoase pe care sa-i puna pe tineri sa munceasca (pacalindu-i cu posturi pe care ar fi legal sa avanseze, dar ei detin controlul, ca „sefi”) si ei sa culeaga roadele; astia sunt cei care ar trebui sa se gandeasca prima data la procesul educational – care este rolul lor l-au uitat demult; cati dintre ei au ajuns profesori pentru ca si-au dorit sa-i invete pe altii si cati dintre ei au ajuns doar ca asa i-a dus conjunctura ? Cati dintre ei ii incurajeaza pe studenti sa le adreseze intrebari la cursuri? Cati dintre ei se feresc de aceste intrebari ca ala de tamaie? De ce ? pentru ca le este frica: predau ceva ce e expirat demult; si totusi, acestia conduc sistemul educational de la noi.
    „Pentru că universitatea este esențială în dezvoltarea unei țări. Ei vor ca „urmele” lăsate de excelența învățării, prin profesori, să fie fructificate integral de către studenți.” La noi sunt niste expirati care fac doar ce vor ei din pacate …si vor lasa niste urme de vom plange amarnic de pe „urma” lor. Viitorul? Copiii nostri vor merge inafara: in masa vor merge la universitati dinafara, ca la noi, scoala e pe butuci.

    • Marian zice:

      Și eu sper ca – în ritmul foarte lent, specific nouă -, totuși, fenomene absolut nocive să fie eliminate. Nu poți merge cu frâna…de motor pusă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *