Cum ar fi ca modelul subscripției publice pentru Cumințenia pământului, pentru a aduce celebra sculptură a lui Brâncuși în tezaurul național, să se extindă și la cheltuielile partidelor pentru campania electorală? Partidele ar lansa subscripția publică și doritorii/iubitorii de partid ar da bani pentru campanie. Numai și ca test – cum e și cel privind opera lui Brâncuși – și ar da rezultate lămuritoare. Dacă artistul a mai pierdut în confruntarea cu România, politicienii parlamentari nu, ei au câștigat mereu în această confruntare inegală. Căci țara e una iar ei/ele sunt mereu mulți.
Două acțiuni guvernamentale petrecute într-un interval foarte scurt de timp, te pun pe gânduri.
Brâncuși, din nou. După ce în decembrie, Ministerul Culturii înregistra un eșec în a obține alocarea sumei de cinci milioane lei pentru demararea procedurilor de achiziției a celebrei sculpturi brâncușiene, „Cumințenia pământului”, parlamentari români votând cu 14 „contra” și 13 „pentru”, iată că acum înregistrează o jumătate de succes prin obținerea (promisiunii?) a cinci milioane de euro, cam jumătate din suma totală negociată cu moștenitorii sculpturii, abandonați de o casă de licitație înainte de finalizarea tranzacției (?!). Restul de șase miliona de euro, Ministerul Culturii va încerca să îi obțină prin subscripție publică. Se face din aceasta și o chestiune de patriotism, desigur, căci cum vor refuza românii să aducă opera lui Brâncuși în patrimoniul național. Ce ar putea motiva pe români dacă nu patriotismul? Deci, asta e limpede. În același timp, e și o acțiune de deșteptare a Statului în ce privește patrimoniul său cultural.
Ce nu e limpede e: de ce nu a alocat guvernul întreaga sumă? Nu am citit despre asta. Cred că avem aici un exercițiu de imagine prin care, chiar dacă românii nu vor contribui cu restul de șase milioane de euro, până la termenul convenit cu moștenitorii, care au acceptat dreptul de preempțiune al Statului, eșecul subscripției va da prilej de victimizări în an electoral. Ce se întâmplă cu banii subscriși dacă chemarea ministerului nu va fi auzită? Se vor întoarce la cetățenii patrioți? Încă nu știm. Totuși, de ce nu a achitat Statul nota de plată și cere cetățenilor săi să contribuie cu bani?
Partidele politice. A doua acțiune guvernamentală, realizată firesc, fără convulsii, a fost aprobarea decontării cheltuielilor de campanie electorală ale partidelor de la buget. Motivația fiind: evitarea banilor negri care finanțau partidele în campanie. Deci, nimic mai simplu: patruzeci de milione de euro, se pare, au fost deblocați pentru asta. Nu știu de ce, dar nu cred că măsura va stopa ilegalele operațiuni financiare ale partidelor în campanie. Ele vor deconta, de la buget, dar e probabil că, cu mai mare atenție, vor încerca continuarea unor practici ascunse. De ce a aprobat guvernul ca aceste cheltuieli să fie suportate din buget, adică tot din „banii noștri”?
Cum ar fi ca modelul subscripției publice pentru Cumințenia pământului, pentru a aduce celebra sculptură a lui Brâncuși în tezaurul național, să se extindă și la cheltuielile partidelor pentru campania electorală? Partidele ar lansa subscripția publică și doritorii/iubitorii de partid ar da bani pentru campanie. Numai și ca test – cum e și cel privind opera lui Brâncuși – și ar da rezultate lămuritoare. Dacă artistul a mai pierdut în confruntarea cu România, politicienii parlamentari nu, ei au câștigat mereu în această confruntare inegală. Căci țara e una iar ei/ele sunt mereu mulți.
E o confruntare inegală: Cumințenia pământului față în față cu „Hoțenia pământului” (citez un prieten). În timp ce în prima situație, noi vom sta cu un posibil blam moral deasupra capului (în caz de eșec al subscripției publice pentru Brâncuși), în al doilea, ei/ele nu vor sta cu nimic deasupra capului, vor deconta bani cheltuiți pentru campania electorală. De ce ei/ele ar merita asta și Brâncuși nu? Din cauză că.
Oricum, provocarea lansată de Ministerul Culturii nu are egal. E abil gândită ca gest de imagine. E relativ indiferentă față de rezultat. Căci Ministerul, ca și Educația, ar fi trebuit să se bată pentru mărirea bugetului propriu. Poate a făcut-o. Ce ridică semne de întrebare privește faptul că Ministerul lansează această provocare publică în timp ce soarta ansamblului brâncușian de la Târgu Jiu pare să nu mai facă obiectul vreunei inițiative publice. Iar acesta e acolo, ar trebui protejat și pus în valoare cum trebuie. Statul a agresat în repetate râduri, și înainte de 1989 și după, celebrul ansamblu în aer liber.
Patriotismul și banii. Leul pentru Ateneu, ultima subscripție publică în România, a fost pentru o construcție nouă, emblematică pentru cultura națională. Euro nu rimează cu nimic, în cazul unei opere, dintre altele ale lui Constantin Brâncuși: sculptura Cumințenia pământului. În primul caz a fost vorba de organizarea unei loterii publice unde s-au pus la vânzare 500.000 de bilete de 1 leu. „Dați un leu pentru Ateneu!” M-ar bucura ca, în absența rimei, care avut un impact colosal în epocă, să curgă, totuși, banii pentru a atinge scopul. Ministerul știe, însă, că patriotismul (și financiar) cerut acum privește mai degrabă pe cei educați și din mediul urban decât pe cei din mediul rural unde ideea de a da un ban pentru opera unui artist român ar fi privită, probabil, ciudat. Dar și mulți dintre cei educați au probleme în a înțelege de ce-o fi atât de celebră opera asta a lui Brâncuși când, dacă te uiți la ea, ce vezi?! Prefer să citiți aici ce a publicat, admirabil, Gabriel Liiceanu. Oricum, eșafodajul legal privind dreptul de preempțiune al Statului și relația acestuia cu proprietarii operei par să devină destul de complicate în eventualitatea că subscripția nu reușește.
Totuși: în raport cu ce este decisă această prioritate, această acțiune a ministerului?