Mesaj pentru cei/cele în cauză: Comisia pentru învățământ din Senat, Guvernul român.
În loc să deschidă cultura națională spre lume, „gate-keeper”-ii o închid pe baricadele unui naționalism difuz, uneori cu damf politicianist. Celebrul măr al discordiei privind managementul instituțiilor de spectacol (despre care am scris aici) a provocat încrâncenări, otrăviri, bucăți înghițite din el și repede scuipate în tusea neînțelegerii, în nervozitatea neacceptării unor schimbări. Uneori, timpul o ia înainte. Când realizăm – dacă? – acest lucru, ar fi bine să înțelegem că statuia noastră stă pe un soclu de gips.
Nu pare ciudat că aceste două domenii foarte sensibile ale arhitecturii societății, ale națiunii – Cultura și Educația – sunt zguduite acum de seismul „Opriți timpul”?
Educația. Nu cred că vă interesează cele de mai jos, doamnelor și domnilor membri ai Comisiei pentru învățământ din Senat. Îmi fac, însă, datoria de profesor să vi le comunic. Citiți, vă rog, acestea ca și cum ar fi un blam pentru dumneavoastră. Dacă vreți, UN VOT DE BLAM, căci sunteți mai obișnuiți cu limbajul voturilor decât cu al profesiei. Faceți totul (mai țineți minte expresia, nu?, „să facem totul”) pentru ca limbajul voturilor, otrăvit de comanda de partid sau de propria limitare profesională, să fie lingua franca a decidenților.
Lucrez cu peste o sută de studenți și studente la cursurile și seminarele din acest semestru, la facultatea mea. Nu vin toți, desigur. Ca și în alte facultăți și universități, numărul celor care chiar vor să își facă studiile, admițând că ele se fac astfel încât ei/ele să înțeleagă, să le placă, este relativ mic. Nu am date statistice, recoltez și eu din sfera publică comentariile colegilor, ale studenților, ale asociațiilor lor, ale structurilor Ministerului educației, ale sindicatelor din învățământ. Și ale dumneavoastră, firește. În fiecare săptămână, la fiecare curs și seminar trebuie să surmontez această neîncredere, distanțare morală a studențimii față de seriozitatea curiculară a universității în raport cu realitatea. În plus: trebuie să surmontez efectele a ceea ce faceți prin deciziile privind universitatea, doctoratele. Mă distanțez, eu și alții, față de imixtiunile neavenite, modificările aiuritoare pe care Comisia pentru învățământ de la Senat, condusă de celebra, de acum, doamnă Terminator a eforturilor de reformă în sistemul educațional, le produce pe fast forward. Ca și cum, întoarsă cu cheița, păpușa mecanică execută neabătut aceleași mișcări.
Dumneavoastră rezolvați repede. Scurt. Cum s-a văzut și la Senat, și la Deputați, mai înainte. Ați aprobat o serie de modificări prin care ne întoarcem mai înapoi, acolo unde nu e nevoie nici de competiție, nici de seriozitate, ci de complicitatea mediocră, populistă a unor politicieni pentru care Spiru Haret e ca fantoma tatălui lui Hamlet: apare, cere să nu fie uitat și vrea răzbunare, dar „Hamlet”, fiul, lipsește din „scenă”. Ezitările domnului ministru, ca să nu zic mai aspru, tendința de a nu propune hotărât acele măsuri de redresare a sistemului, ci, mai degrabă, de cârpire a lui, lasă loc bun pentru afirmarea nesmintită a celor care nu mai urmăresc demult ca Educația să fie o prioritate, ci numai un teren electoral. Cu costurile decontabile de generațiile viitoare. Blamez activitatea dumneavoastră prin care întăriți ideea că reforma, schimbarea sunt de formă în România. Nici nu vreți să vă gândiți că se poate altfel, în beneficiul elevilor, al studenților. Voci autentice ale Școlii, voci critice spun că faceți greșit ceea ce faceți. Nu vă interesează. În buncărul Parlamentului român legiferați o Școală pe principiul: „Opriți timpul!”. Căci timpul vă depășește. Blam.
Cultura. Nu cred că vă interesează cele de mai jos, domnule prim-ministru.Citiți, vă rog, acestea ca și cum ar fi un blam pentru dumneavoastră. Îmi fac datoria de om de cultură să vi le comunic. Istoria demisiei/demiterii domnului Vlad Alexandrescu, în contextul-ambuscadă de la Oprea Națională din București (ONB) e caz de manual. Domnul Vlad Alexandrescu este un om de cultură remarcabil, încrezător în civilizația dialogului, cu îndrăzneli ministeriale care au creat frisoane și deranjamente. Știu din proprie experiență cum e cu „colectivul” dintr-o instituție de spectacol care, la un moment dat, într-un context de schimbare, NU VREA acea schimbare. Când eu am indicat schimbarea, ministrul meu de atunci m-a oprit, s-a dus și a vorbit șapte ore cu salariații, și n-a mai fost nicio schimbare. Ca și cum locul de muncă devine buncărul slalarial care permite „rezistența prin cultură” de tip sindical iar guvernul, în fața mineriadei culturale, cedează.
Domnul Alexandrescu a gestionat prost situația de la ONB. Cineva, dacă, l-a sfătuit aiurea. Reacția, între alții, a directorului general al Teatrului Național din București și președinte al UNITER, domnul Ion Caramitru, este semnificativă pentru cum partizanii schimbării în anii ’90 devin gardienii templului într-o lume care s-a schimbat. O lume care nu exclude lumea veche, dar care e firesc să facă loc lumii noi. Cu drepturi egale. Înverșunarea domnului Caramitru, coalizarea Senatului UNITER, îmi spune că aici e vorba de ceva care zguduie un establishment în cultură dar și de câteva principii care ar trebui să suporte interogații acum.
Mi s-a părut îngrijorător faptul că, dacă un ministru nu a gestionat bine o situație de criză – rezultat al unor acumulări negative din ani mulți -, a trebuit să mai vină vice-premierul să pună gaz peste foc. Mi se pare îngrijorător că premierul cere demisia unui ministru într-o situație de criză a unei instituții de spectacol ajunsă aici nu din vina ministrului. Mi se pare absurd ca președintele României să mai răsucească și el cuțitul în rană, tocmai el, primar al Capitalei Culturale Europene în Sibiul din 2007. Suspectez că domnul președinte ar ști ceva despre domeniul Culturii.
La ONB anularea unor spectacole, ocuparea sălii de către salariați sunt fapte ilegale. Justificările domnului Tiberiu Soare, acțiunile indoor și outdoor de acolo arată „rezistența prin cultură” a salariaților care doresc ca timpul să stea în loc, indică procesul prin care locul de muncă devine baricada în fața schimbării.
Mie mi se pare limpede că Ministerul Culturii, așa cum este el configurat acum, ar trebui să fie destructurat în entități suprasectoriale care să reflecte, competent și profesional, o realitate vie a culturii naționale care să pună patrimoniul, cultura tradițională în acord cu lumea de azi, care să pună în centru artele vii și industriile culturale. Și iată și exemplul de acum servit de Primăria generală. Nu înființarea unui teatru pentru copii și tineret „Stela Popescu” indică ce înseamnă cultura vie. Nefericita decizie a Consiliului general arată că sindromul „Opriți timpul” face ravagii. Noi încă gândim că trebuie să educăm copiii în muzeu, în acord cu „știm noi ” ce le trebuie ca să fie cum „trebuie”. Faptul că teatrele „Ion Creangă” și „Excelsior” există în București a fost considerat insuficient: ne trebuie unul muzical, desigur, de revistă folclorică pentru copii.
Ca și în cazul Opera, care a generat reacția dură a UNITER și a domnului Ion Caramitru, și în cazul noului teatru bucureștean funcționează o idee „organică” : numai noi, „bătrânii”, știm ce vor tinerii și vom accepta schimbarea care e în acord cu ideile noastre despre cultură. Cultura vie nu ține cont, însă, de asta, artiștii, interpreții, indiferent de vârstă, de școli artistice, dacă au ceva valoros de oferit, își îndeplinesc menirea. Dar când devin „gate-keeper”-ii Culturii naționale, lucrurile arată altfel. Oculta „tradiționalismului” neaoș răzbate, din păcate, cu forță ca pentru a răspunde angoaselor, temerilor, în contextul european de acum, provocate de ‘invazia” emigranților, atacurile teroriste. În plus, situația veniturilor salariale a artiștilor și interpreților, nu intră încă în discuție. Ca și statutul acestora și al administrației culturale. Oare de ce? În loc să deschidă cultura națională spre lume, „gate-keeper”-ii o închid pe baricadele unui naționalism difuz, uneori cu damf politicianist. Celebrul măr al discordiei privind managementul instituțiilor de spectacol (despre care am scris aici) a provocat încrâncenări, otrăviri, bucăți înghițite din el și repede scuipate în tusea neînțelegerii, în nervozitatea neacceptării unor schimbări. Uneori, timpul o ia înainte. Când realizăm – dacă? – acest lucru, ar fi bine să înțelegem că statuia noastră stă pe un soclu de gips.
Nu pare ciudat că aceste două domenii foarte sensibile ale arhitecturii societății, ale națiunii – Cultura și Educația – sunt zguduite acum de seismul „Opriți timpul”?