Artele în Societate, Generale, Invitații mei, Teatrul meu

Victor Scoradeț: „Teatrele noastre suferă de o prelungită criză de identitate. De curaj. De program.”

 

Criticul la Weimar foto: arhiva personală VS

La Weimar
foto: arhiva personală VS

Victor Scoradeț este criticul teatral afirmat după 1989 care a impresionat nu numai prin soliditatea culturală a modului de a face critică și cronică teatrală, ci și prin introducerea masivă a dramaturgiei contemporane germane pe scenele românești, mișcând inerții repertoriale, activând apetitul regizorilor, al actorilor, al directorilor de teatru. Scoradeț este o figură activă, care marchează inconfundabil dinamica mișcării teatrale din România în primul deceniu și jumătate după 1989. Împreună cu el am reușit câteva lucruri importante la UNITER-ul anilor’90. Alături de regretatul Corneliu-Dan Borcia (director între 1995 și 2001), Scoradeț reușește reprofilarea artistică extraordinară a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț – o aventură exemplară, vitală pentru un teatru. La fel ca aceea de la Teatrul Arca/Clubul La scena din București. Traducător remarcabil, implicat în construcția de proiecte de teatrale, el n-a ezitat să încerce și regia de teatru. Iată cum arată „Teatrul meu”, adică al criticului și traducătorului Victor Scoradeț, un profesionist al teatrului, cu o experiență polimorfă semnificativă și constructivă.

 

Cum ai descrie teatrul care ți-a format mintea?

Mă tem că mintea mea nu s-a terminat de format: mă uit la ea și văd că încă are coșuri pe față. Dar lucrez la asta.

M-au modificat, fie și infinitezimal, acele spectacole care au mers până la capăt. Adică până la ultimele consecințe ale unei situații, ale unui gând, ale unei idei. Care nu s-au oprit la jumătatea drumului (prin jumătate înțeleg orice punct care nu e capătul), fie ca să mă/ne menajeze, fie din corectitudine politică, fie drumul a fost prea solicitant.

Celelalte ne-au mințit, în sensul că ½ de adevăr (sau ¾, sau 9/10) = minciună.

Ce-nseamnă să meargă până la capăt: capătul e întotdeauna un pic mai departe decât credeam. Concret: atunci când ești convins că mai tragic de atât nu se poate, ceea ce vezi pe scenă îți demonstrează că se poate. Sau când râzi de dai din picioare și ești convins că mai comic de atât nu se poate. Și vezi că te-ai înșelat.

Teatrul care mă formează e ăla care mă face să ajung la un nou „capăt”.

Teatrul poate să schimbe lumea, teatrul schimbă lumea. În măsura în care urnește ceva în fiecare din noi. În care ne zgâlțâie certitudinile. În care ne (re?)deschide apetitul (auto)interogativ.

Pe stradă, ai libertatea să treci pe celălalt trotuar dacă, de pildă, pe partea ta, cineva își bate nevasta. Sau copilul. Sau câinele. La teatru, suntem cu toții pe același „trotuar”, nu putem să fugim de ceea ce se-ntâmplă pe scenă. (- Aaa, ai libertatea să ieși din sală, dar și asta înseamnă că s-a clintit ceva în tine: e nevoie de un mic act de curaj ca să-ți pui în practică lașitatea de a fugi. Și chiar și atunci, s-ar putea ca momentul care te-a revoltat să te mai bântuie un timp și să-ți mai erodeze din prejudecăți.)

În asta stă forța teatrului.

Precizare: nu m-a format numai teatrul supărat. M-a format și mă formează și teatrul comercial – cu condiția să se și să ne ia în serios. Când merge până la … exact, până la capăt și-și mobilizează integral resursele de ingeniozitate, talent, meșteșug etc. O seară teatrală super-agreabilă are și ea valoare formativă.

Așa cum simt că-mi formează mintea și conversația asta a noastră.

 

Cum percepi publicul teatrului de la noi? Sau publicurile?

 

Derutat. Derutate. Cu tot mai puține excepții.

De unde vine deruta? Din deruta generală în care trăim de un sfert de secol. Nu zic că era mai bine înainte, ferească … Deruta libertății e preferabilă tuturor certitudinilor captivității. Dar tocmai în climatul ăsta de dezorientare generalizată, teatrul și-ar putea încorda mușchii. Și n-o face.

De ce?

Pentru că nu știe că-i are. Sau că trebuie și poate să și-i lucreze.

Și asta, pentru că nu pricepe că, într-o lume liberă, rostul lui s-a schimbat radical.

Într-o lume captivă, e simplu. În Londra, sub bombardamentele celui de-al 2-lea război, teatrul era – zice Brook – „o pasăre cântătoare într-o celulă de închisoare”. E nevoie de foarte puțin ca să-i faci fericiți pe deținuți.

Înainte de 89, la noi, exista o singură mare traumă comună: lipsa libertății. Treaba teatrului era, cu mai multă sau mai puțină voie de la stăpânire, să ne ajute să trăim, colectiv, preț de două ceasuri, iluzia de a fi liberi. După care ne întoarceam la frica, frigul și foamea noastră de toate zilele și toate nopțile.

Acum, traumele sunt mai multe și mai subtile. Iar teatrul, cel puțin cel de stat, pare să ignore asta.

Iar teatrul independent nu mai e independent.

Cum așa?

Păi, în lumea normală, faci teatru independent atunci când vrei să creezi în afara sistemului, să fii liber de constrângerile subvenționării, cu tot ce înseamnă asta. La noi, se fac independenți (iarăși, cu foarte puține excepții), artiștii care nu au loc în sistem. Iar visul lor nu e să creeze o poetică nouă, să-și consolideze independența etc., ci să li se deschidă o portiță de intrare-n sistem.

Și, sub presiunea patronilor acelor spații în care creează ei, sunt nevoiți să facă mult mai multe concesii decât la stat. Și fac un teatru din ce în ce mai subțire, din ce în ce mai comercial. (Din păcate, asta nu înseamnă că mai avem un pic și se naște și Broadway-ul nostru!)

 

Ce obstacol/e crezi că împiedică (mai) buna dezvoltare a teatrului în România?

Obstacolul nr. 1, după mine: incultura ordonatorilor principal de credite (ca și a clasei politice în general), faptul că marea majoritate dintre ei nu dau bani pe teatru. Că habar n-au ce e. Ce putere ar putea să aibă. Ce funcții are el de îndeplinit, mai ales în lumea noastră de acum. Le-ar închide ieri, dacă nu ar avea ceva neamuri sau „obligații” de plasat în diverse posturi, de la director până la plasatoare.

De aici decurge un alt obstacol: modul defectuos în care sunt organizate și funcționează teatrele noastre. Calitatea precară a directorilor.

În lumea normală, există o adevărată piață a directorilor de teatru. Un secretar literar valoros, de pildă, are toate șansele să ajungă la conducerea unui teatru. Unde, dacă face teatru, atrage atenția politicienilor care răspund de teatru în alt oraș, land, departament etc. Și care încep să-i „vâneze”. Cu un an, doi, înainte să-și încheie mandatul la un teatru mai mic, sunt deja „arvuniți” de un teatru mai mare. Cu buget mai mare. Cu o trupă mai bună. E cam ca la fotbal, cu antrenorii.

Pe când la noi…

Gata, că iar mă lungesc.

 

Dacă ai fi în rolul cuiva care decide, ce ai schimba în felul în care funcționează teatrul/teatrele în România?

Cred că aș începe cu reciclarea protagoniștilor din răspunsul de mai sus.

Mi-aș stoarce creierii să găsesc formula de a școli cumva viitori directori de teatru. Cursul ăla de management e departe de a forma competențe în conducerea teatrelor. Mă refer la competențe artistice! Astea lipsesc în primul rând. Oameni cu un orizont cultural care să-și dorească să se updateze. Care să cunoască și să înțeleagă ce se întâmplă acum în teatrul mare de pe continent și din lume. Criza de competență mi se pare că se află aici, nu în management. Un astfel de director face teatru bun, care-și formează și lărgește în mod constant publicul, deci, își crește și vânzările. Iar dacă are un director executiv (manager) competent (ceea ce e mai simplu de rezolvat), lucrurile sunt ca și rezolvate.

Până atunci, însă, aș căuta o soluție pentru ca toate aceste concursuri pentru postul de director să se desfășoare pe bune. Toate concursurile desfășurate în ultima vreme la noi au fost – sorry! – mânărite. Aș încerca să identific și să-i încurajez să-și dorească postul de directori pe acei oameni competenți, dar sceptici, pentru că știu că n-au nicio șansă.

Ar mai fi nevoie de o modalitate care, fără să afecteze autonomia autorităților locale, să le împiedice totuși să-și facă mendrele în teatre. Și să-i trateze pe directori așa cum îi tratau, pe vremuri, secretarii de partid.

O lege a teatrelor? Hm… Cei care speră că o lege, oricât ar fi de bine concepută, ar rezolva problema, mă tem că se înșeală. Avem totuși destule legi bune, care nu sunt respectate/aplicate. Încă un pic și alunecăm în GogolKafkaIonescu & co și dăm o lege care să ne oblige să respectăm legile!

Cam asta îmi trece prin cap acum. Dar, pe măsura ce mi se va mai forma mintea, s-ar putea să-mi mai vină idei.

 

De ce crezi că (nu) mai e nevoie de critica teatrală? De ce (nu) mai scrii critică și cronică teatrală?

 

Nevoie ar fi. Dar, la atâtea nevoi mult mai mari, ce mai contează asta?

Mă interesa la un moment dat un spectacol și am căutat reacții pe net. Am citit cronici, am intrat pe forumuri. Și am dat peste o întrebare exasperată, formulată într-o românească impecabilă, a unei tinere: voia să afle cum e spectacolul X, căci biletul costă destul de mult pentru bugetul ei și nu-și permite să riște; citise toate cronicile și nu reușise să-și dea seama dacă spectacolul era bun au ba.

Ei, cum e asta?

Prin urmare, s-ar zice că e nevoie mai întâi de critici. Și e nevoie ca mass media să-și dorească oameni competenți care să comenteze fenomenul teatral. Adeseori, însă, mai ales în țară, dar nu numai, am senzația că au fost retrogradați la rubrica de teatru cei care nu dăduseră randament la sport ori la cronica mondenă.

Așadar, în ordine: ar fi mare nevoie de câțiva oameni cu un grad mare competență (cultură, generală și de specialitate, gust format, stil etc.), care să se exprime în ziare / reviste sau la posturi de radio și tv cu mare audiență.

La Congresul mondial al AICT, Montevideo, 1993

La Congresul mondial al AICT, Montevideo, 1993

Nu mai scriu fiindcă, 1: s-a desființat LA&I-ul, locul în care rubrica mea și cu mine ne simțeam cel mai bine; 2: niciun alt ziar sau revistă n-a dat semne că ar avea nevoie de mine iar eu nu sunt genul să ling clanțe; 3: nu m-a motivat nici oferta teatrală să-ncerc să dau niște telefoane; prea vedeam multe spectacole care erau proaste din aceleași motive din care fuseseră proaste alte zeci de spectacole, ceea ce i-ar fi dat demersului meu o miză exclusiv stilistică: cum să spun asta fără să mă repet; 4: am deschis eu însumi un teatru la un moment dat, și nu mi se părea în regulă ca, din această postură, să comentez ce fac alții. Nu mă îndoiam de echidistanța mea, dar s-ar fi putut îndoi cei despre care scriam; 5: m-am apucat să mai și comit eu însumi câte un spectacol, ceea ce iarăși ar fi putut eroda credibilitatea criticii mele.

 

Cu ce riscuri se poate confrunta astăzi în profesie un om de teatru?

 

Păi mai întâi ar fi riscul să nu aibă unde să-și exercite profesia. Și riscul să moară de foame, mai ales dacă-i actor. Chiar și dacă are unde să-și exercite profesia. Riscul de plafonare timpurie, în caz că se angajează într-un teatru de stat. Ar mai fi, da-s considerabil mai mici. Și mai lesne de surmontat.

 

Când te simți simți bine în teatru?

Atunci când mă simt …rău. Când ceea se-ntâmplă pe scenă mă obligă să-mi mai conștientizez vreun cusur. Sau când mă ia jalea în legătură cu lumea în care trăiesc și pe care o văd pe scenă. Dar și când mă simt …bine. Când spectacolul mă face să râd cu lacrimi. Dar cel mai bine mă simt atunci când, în plin hohot de râs, spectacolul mă îneacă-n tristețe. Și vice-versa: atunci când, înduioșat de soarta vreunui personaj, în clipa în care mi s-au aburit ochii, se-ntâmplă chestii care mă fac să izbucnesc în râs. Pe scurt, când spectacolul mă lovește-n mațe iar emoția stfel provocată urcă la cap, devenind gând, idee.

 

Cum vezi Studiile teatrale la noi? Pregătire corporală, dicție, voce, context teoretic, practici de lucru cu Actorul, cu Regizorul?

Nu le văd. Niki Wolcz îmi povestea odată despre câte ore dedicate expresiei corporale aveau pe vremea aia, de la gimnastică la dans, scrimă și altele. Azi, aud că sunt două ore pe săptămână, de la care se chiulește. Sigur, sunt excepții. Sunt și școli mai bune. Dar când te uiți la tinerii actori care joacă numai de la umeri în sus, la teatrologii care scriu agramat („spectacolul care l-am văzut”, gen), la regizorii care habar nu au să lucreze cu actorii, parcă te ia jalea. Și te rog să nu mă-ntrebi ce-i de făcut, că-mi crește tensiunea.

 

Care ar fi “țintele” unui critic teatral?

Două: publicul și artiștii. Cu speranța, mai mult sau mai puțin realistă, de a contribui, oricât de puțin, la orientarea lor, la dezvoltarea lor. A publicului, căruia ar fi bine să i se stimuleze curajul, disponibilitatea de a lăsa teatrul să-i forțeze, să-i lărgească orizontul de așteptare. A artiștilor, în măsura în care sunt dispuși să accepte că o soluție sau alta nu a fost neapărat cea mai inspirată.

Pentru atingerea lor, eu zic că, pe lângă competență, autoritate, echidistanță, farmec (al scriiturii, al stilului), e nevoie de toată dragostea de care e în stare criticul. Nu cred într-un critic care nu iubește publicul, care nu-i iubește pe artiști. Care nu iubește viața, teatrul, tot.

Există vreun racord, cultural, spectacologic, dramaturgic între teatrul din România și teatrul european? În ce ar consta?

Știu și eu?!* Mai că-mi vine să zic că racordul suntem noi. Racordul între Europa și teritoriile barbare.

Printre multele șanse pe care le-am ratat în primii ani de libertate, a fost și aceea a integrării teatrale în Europa. Interesul manifestat de piața teatrală europeană – ca orice piață, avidă de produse noi, inedite – și deschiderea ei aferentă față o serie de spectacole de la noi ne-au generat iluzia că suntem gata integrați. Ba chiar (îmi amintesc niște explozii retorice hazlii în sensul ăsta), că Europa teatrală ar trebui să ne ceară permisiunea să se racordeze la noi. Și, dacă tot eram noi cei mai tari, ce nevoie mai aveam să schimbăm ceva? Să se reformeze ei, dacă