Artele în Societate, Artele Interpretării

Teatrul românesc 2016

Încă nu vedem imensul beneficiu pe care creativitatea experienței teatrale ar putea-o aduce și altor zone sociale. Încă nu îi facem locul cuvenit între alte activități mult mai bine finanțate. Mi se pare o eroare.

Un An Nou bun pentru teatrul din România, pentru creatorii și interpreții săi, pentru acești oameni care și-au ales un drum, un mod de viață special!

E special pentru că, urmat cu credință, vocație și pasiune, drumul ne duce spre unde, adesea, nici nu am gândi, nici nu am simți că e putință. Ne face să ne vedem, să fim altfel.

E un drum care, câteodată, seamănă a misionarism, a purtare de cruce artistică, lăsând suferința, extazul, bucuria și credința să strălucească și atunci când pare că nimic nu ne mai poate salva. Dar cum te poate salva teatrul? Spus simplu: dacă te prinde, dacă ceea ce îți pune în față te face să te gândești la tine și la ceilalți, prin „poveștile” sale, prin asocierile extraordinare, prin imaginile, sunetele, luminile sale, mișcarea corpului actorilor, teatrul bine făcut salvează partea aceea din tine rigidizată, macerată încontinuu de adversitățile produse de lumea  noastră. E mult spus? Nu cred. Am trăit de atâtea ori astfel de momente. Și când spectacolul e în sală, și când e în aer liber. Și nu am fost singur(ul).

Teatrul românesc nu există, de fapt. Îi spunem noi așa, dar dacă ar fi să vorbim despre așa ceva, vom vedea că ne vine greu să punem eticheta. O punem, totuși, ca și alții, dar ceva rămâne mereu pe dinafară. Creația teatrală e una în care singularul se conjugă mereu la plural. E absurd, nu?, dar așa e: Actorul e singur cu ceilalți iar împreună sunt singuri cu Publicul lor. Societatea îi consideră izolat, politicile culturale le rezervă un mic țarc în care „să (se) joace”. Încă nu vedem imensul beneficiu pe care creativitatea experienței teatrale ar putea-o aduce și altor zone sociale. Încă nu îi facem locul cuvenit între alte activități mult mai bine finanțate. Mi se pare o eroare.

Teatrul românesc intră în 2016. Cum?

Mi-ar plăcea să existe o mai mare transparență în ce privește concursurile pe postul de manager al teatrelor și în ce privește comisiile acestor concursuri. Teatrul ca instituție subvenționată nu este o feudă. Trebuie să i se dea șansa înnoirii. E un spațiu, ar trebui să fie unul al libertății de creație, al experimentului,  al dezvoltării noilor publicuri din secolul 21. 

Teatrul e un spațiu al construcției: echipelor de artiști, de tehnicieni, al relației consolidate cu publicurile sale, nu cu publicul său. 

Teatrul românesc în 2016 ar putea să fie considerat și din perspectiva schimbului de experiență cu domeniul Educației. Tehnici teatrale ar putea fi mai frecvent instrumentalizate în actul pedagogic. Ceva s-a inițiat, dar efortul trebuie continuat și gândit la scară mult mai mare.

Teatrul românesc ar trebui să fie mai bine finanțat și pe zona teatrului independent, a celui de experiment. Finanțarea mai bună cere însă și o infrastructură mai bună. Numărul de săli de teatru în București, de pildă, este, în continuare, foarte mic. Numărul de spații de lucru pentru teatru și dans e insignifiant. Nu poți dezvolta astăzi arte ale interpretării, ale corpului, ale multimedia dacă condițiile de educare și de realizare în direcția inovării, creativității, a construcției noilor publicuri sunt încă precare.

Politicile culturale românești defavorizează în continuare spectacolul  și instituția teatrală, filmul și dansul. Mulți dintre cei care decid nu sunt educați în direcția spectacolului și a creativității astfel încât să fie la înălțimea performanțelor artiștilor, creatorilor români. O echipă bună se strică dacă nu se investește în ea. La fel, decizia de a da câștigător al concursului un „antrenor” (director) slab profesional, produce același efect.

Mi-ar plăcea ca 2016 să înregistreze condiții de lucru și afirmare mai consistente pentru cei și cele la început de drum în teatrul românesc. Câteva inițiative au indicat această dorință. Nu mi se pare însă că există cadre instituționale ferme, vizionare, care să permită o reală afirmare pentru cei tineri. Ce venit lunar are o tînără actriță? Cum pot trăi actorii cu venituri atât de mici? Cum să își poată devolta arta în mod performant în condiții precare?

Teatrul românesc în 2016 ar putea să profite mai mult de fondurile megaprogramului „Europa Creativă” al Comisiei Europene, gestionat de Agenția sa specializată (EACEA). Numărul aplicațiilor pentru fonduri venite din România este foarte mic. Sigur, ne sperie birocrația, ne pune în imposibilitate, de multe ori, obstacolul contribuției financiare proprii. Structurile finanțatoare ar putea  crea un fond pentru a sprijini acele grupuri de artiști, de creatori care nu pot asigura această contribuție, dar ale căror propuneri au un grad înalt de interes și inovație la scară europeană. Câștigarea unei competiții pentru fonduri europene deschide, însă, o poartă spre alte „scene”.

Aș vrea ca în 2016 și în anii următori să nu mai aflăm de vreun artist care s-a stins singur/ă într-o cameră. Inițiative precum cele ale UNITER în această direcție se cuvin susținute și dezvoltate. Campania națională „Artiști pentru artiști” ar putea fi un vector mai semnificativ al acestei griji. Relația cu banii și cu propria vârstă a artistului e, dintotdeauna, paradoxală.

Statutul artistului poate fi consolidat atunci când e vorba de performanță; nu când e vorba de funcționari artistici. Multe dintre inițiativele operatorilor culturali din domeniul teatrului, dansului, al artelor interpretării ar trebui clar sprijinite dacă ele dezvoltă industriile creative în România. Decidenții ar putea lua în considerare această resursă practic inepuizabilă care, pe lângă beneficiul creării locurilor de muncă, aduce și o necesară modernizare a locului artelor în arhitectura socială. Antreprenoriatul artistic, practic insignifiant acum, e o cale deschisă.

Cred că locul artelor teatrului, dansului, filmului poate fi redefinit în ansamblul culturii în România. Prezența teatrului la nivelul comunității locale, la fel ca reorganizarea lecturii în mediul rural sau a industriilor artizanale cu potențial creativ, ar fi un indicator al emancipării sociale la noi. Dar și o cale pentru consolidarea identității culturale: câtă vreme aceasta e văzută ca un panaceu al frustrărilor noastre, nimic nu se poate dezvolta, ci numai conserva. Identitatea culturală e un motor care dezvoltă comunități, nu un capac care le ține închise. Teatrul din România, la fel ca dansul, ca filmul poate contribui la asta.

În 2016, un an electoral, problema teatrului nostru nu va fi a lipsei fondurilor, ci a precarității condițiilor pentru dezvoltare, a autismului multor autorități locale când e vorba de artă, cultură. În condițiile în care 2015 a zguduit, prin evenimente dramatice sau tragice, încrederea în valori europene, în chiar filosofia Uniunii Europene, e posibil ca ponderea Culturii la nivel comunitar european să sufere mutații chiar în direcția afirmării identitare. Sper ca aceasta, dacă se va produce, să fie în direcția dialogului nu a monologului etnic, confesional. Ori teatrul este un vehicul de primă mână pentru a realiza acest lucru. Va trebui, probabil, să înțelegem, că locul artelor, al Culturii, în general, trebuie reconsiderat: dinspre margine, el trebuie configurat mult înspre centru. Acolo unde oamenii care constituie publicurile de azi au nevoie de un mâine. În care să creadă.

Standard

3 gânduri despre „Teatrul românesc 2016

  1. Asta e doar ce se vede „din goana trenului”; în spate sunt lucruri de o profunzime greu „de acceptat”. Acceptarea mi se pare a fi o problemă reală a lumii de azi: dacă nu înţeleg nu vreau să accept. Totul trebuie să se întâmple la nivelul capacităţii mele de înţelegere şi nu la cel la cel al aspiraţiei, pe care o desconsider dacă e oarecum tulbure. Să limpezesc aspiraţia ar trebui să fac efort, să caut, să devin neliniştit, ceea ce m-ar face să pierd oportunităţile zilei.

  2. Marian zice:

    E, totuși, un articol, nu o disertație. Desigur,… „în goana trenului”. Dar poate că nu e așa. Câte ai citit despre cum ar vrea cineva să arate anul următor într-un domeniu?
    Până la urmă nu acceptarea ar fi problema, ci înțelegerea, nu? Apoi, dacă nu înțeleg, de ce ar trebui …să accept? Ce e de acceptat când nu înțelegi? Punerea în relație a înțelegerii cu acceptarea suferă. Ele nu vin din același loc, cum nici aspirația. Numai credința se poate dispensa de înțelegere (în sens comun) pentru a a favoriza acceptarea.
    Întotdeauna, „în spate” sunt lucruri profunde.

  3. Sigur, în concepţia europeană, înţelegerea este motivaţia fundamentală, şi complet radicală. Să înveţi să accepţi ceea ce nu se arată înţelegerii tale din prima, e un pas important spre cunoaştere şi …spre înţelegere. Acceptarea nu trebuie de loc legată de relegie, ci de armonizare.

    Nici o clipă n-am vrut să spun că cele scrise de tine nu au profunzime, ci doar că ar trebui să fie o preocupare a noastră ca citind materialul să tindem spre o cale a cunoaşterii. Articolul e o invitaţie, o poartă desenată pe un zid. Izbuti-vom să facem şi uşa?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *