Nu e prima dată – și nu sunt singurul – când mă gândesc la următoarea problemă: are importanță sau nu dacă NU vezi expresiile feței actorului pe scenă pentru că stai în sală departe de el/ea? Istoricul grăbit al teatrului ar spune: “în Grecia antică, purtau măști, nu?” Desigur, știm azi de ce purtau măști și cum au dispărut măștile, purtate în acel scop, căci altfel masca nu a dispărut cu totul din teatru. Dar faptul rămâne: stai în sală pe un loc de unde, de fapt, nu vezi expresiile feței actorilor, vezi mișcarea corpului, atitudinea, gestul. Atât. Și auzi, desigur, vocile lor. Și tăcerile lor.
Are importanță că nu le vezi expresiile feței? Cred că da. Și aici spectacolele diferă, regizoral, dar și actoricește: când sunt create pentru scene mari sau când sunt create pentru scene mici sau pentru studiouri unde publicul stă aproape de actori. Cât de mult e pus în valoare actorul pentru scena mare, situație în care numai o mică parte din public îi vede expresiile feței, cât de mult e pus în valoare într-un loc de joc aproape de spectator? Diferă procedeele, tehnicile? Sunt antrenați studenții-actori pentru aceste două situații? Sau pentru situația în care spectacolul e construit uzând procedee multimedia?
Întrebările privind vizibilitatea feței actorului, distanța de joc au apărut mai demult. Și ele erau născute din experiența diferită a spectatorului. O perioadă interesantă, din acest punct de vedere, este cea a Romantismului unde expresia facială devine obiect de studiu științific, dar și un stimulent puternic pentru creația literară. Un studiu al lui Alan Richardson (în Introduction to Cognitive Cultural Studies, ed. de Lisa Zunshine, The Johns Hopkins U.P., 2010, pp. 65-83) remarcă faptul extraordinar al acestei convergențe. “Personaje” principale sunt: o poetă, Joanna Baillie, scoțiancă, un mare talent și o inteligență remarcabilă, care scrie și teatru pentru a fi jucat(volumul său din 1798, Plays on the Passions, a stârnit interes ca și Prefața), fratele ei, Matthew, doctor și cercetător care îl cunoaște pe anatomistul, tot scoțian, Charles Bell, cel ce va scrie un influent tratat, în 1806, înaintea lui Darwin, despre The Anatomy and Philosophy of Expression as connected with the fine arts.
Interesant, lucrarea lui Bell pleacă de la rugămintea unui grup de tineri pictori de a le ține mici prelegeri despre anatomia corpului uman, în special a feței. Acestea vor deveni baza lucrării care avea să deschidă o eră în comunicarea non-verbală. Deci: Medicină, Pictură, Literatură și Teatru. Baillie, poeta, e la curent, prin intermediul fratelui, cu preocupările lui Bell, acesta, amator de teatru, e în contact cu pictori iar poeta scrie teatru cu gândul manifest că teatrul în spații mici e viitorul. Acel teatru, acele scene unde publicul poate vedea, “citi”, expresiile faciale ale actorilor în actul interpretării.
Problema este de mare interes în epocă întrucât expresivitatea minții și a corpului implică un avans cognitiv pe care Romantismul îl aduce în “scena”cunoașterii pe mai multe căi, provocând apetitul pentru o interdisiciplinaritatedin care toată lumea are de câștigat. Scena teatrală este, întrun fel, un numitor comun. Expresiile faciale sunt o vedetă a timpului pentru că joacă un rol considerabil în interacțiunile sociale. Ca și astăzi, de altfel. Joanna Baille reamintește fascinația de odinioară a mulțimilor pentru execuțiile publice: oamenii se înghesuiau să vadă fețele, convulsiile lor când condamnații erau pedepsiți.
Experiența mea de spectator de decenii, m-a făcut să observ, de la un moment dat, când regizorul e atent la vizibilitatea expresiilor faciale ale actorilor cu care lucrează sau când nu. Când este interesat de percepția vizuală a spectatorului în raport cu spațiul sălii și scenă și când nu. Nu e simplu, firește, să gândești spectacolul în raport cu toate acestea. Sunt regizori care gândesc spectacolul ca un “pachet”, frumos ambalat, eventual, “aruncat” publicului în ideea: cine îl prinde, bine, cine nu…? Creează conținutul, îl asamblează, îl finisează, “ambalează” produsul care e scos la vânzare dar …destinatarul s-ar putea să nu-l primească. Deși e acolo, în sală. De fapt, cât de mult contează în actul regizoral vizibilitatea în sală a expresiilor faciale ale actorilor? În ce se scrie despre interpretarea actorilor, foarte-foarte puțin e despre expresiile fețelor lor, despre machiaj (unde e cazul), despre relația dinamică lumină-fața actorului. Ca și cum actorii ar fi numai talking-heads. În teatrul făcut bine, ei nu sunt asta. Sunt corpuri expresive, dinamice, vizibile pentru public care aduc la lumină experiențe concrete. Fața actorului, expresia sa e un tezaur de semnificații. Nu ar trebui să fim lipsiți de asta.
Apărut în Scena.ro 34(4)/ 2016
Rubrica: Scenele publicului