Fenomenul cel mai primejdios care se propagă tenace în aceste săptămâni, este configurarea scutului anti-Educație în România. Cum am ajuns aici? De ce reacțiile unor oameni ai Școlii, voci credibile, cu competențe dovedite, nu sunt încă suficiente pentru a stopa ceea ce pare o operațiune de succes: scutul anti-Educație.

Contradictorie, confuză, uneori, evoluția țării noastre în aceste luni. DNA, Sănătatea, Educația țin prim-planul. Nu neapărat pozitiv. Un jurnalist celebru îndeamnă la revoltă în timp ce un altul, la fel de celebru, candidează la Primăria generală. Două succese notorii: scutul anti-rachetă de la Deveselu (inaugurare însoțită de ritualice amenințări de la Moscova), câștigarea Cupei Campionilor de către echipa de handbal feminin CSM București. Dar și dezastrul TVR soldat cu pierderea participării la Eurovision și a drepturilor de transmisie a meciurilor de la Campionatul european de fotbal (adjudecate recent de către ProTV). În rest…plouă. Dar salariul mediu brut crește!

Fenomenul cel mai primejdios care se propagă, însă, tenace în aceste săptămâni este configurarea scutului anti-Educație în România. În cinci ani de zile, de la promulgarea Legii 1/2011, cunoscută drept „legea Funeriu”, nume hulit progresiv și persistent de unii politicieni, de unii responsabili din sistemul eeducațional, de sindicatele de profil, dar și de un număr semnificativ de cadre didactice, această lege a ajuns aproape de nerecunoscut. Deși legea a introdus, imperfect, criteriile de competență, competitivitate, evaluare a performanței și altele, ea suportat numeroase cosmetizări, lifting-uri, machiaje politice și tratament cu botox-ul gogomăniei, rezultatele arătând, astăzi, ca localitățile inundate, cu case puse la pământ, noroi până la clanța ușii, oameni care nu mai știu despre ce este vorba și care văd, ca în fiecare an, că sunt loviți fără vină.

Scutul anti-Educație e opera unui număr de politicieni din Parlamentul României, al complicității extinse dezvoltate în ani de reprezentanți ai clasei politice, oameni din structuri (guvernamentale), în general de decidenți și sprijinitori ai acestora care consideră că Educația trebuie apărată împotriva eticii și integrității, a profesionalismului și competenței, a competitivității la scară globală. Nu, Educația, spun aceștia și acestea, e o chestiune de siguranță națională, știm noi cum trebuie să ne apărăm. Sunt oameni care vin de dinainte de 1989 cu aceeași închidere intelectuală, cu același apetit de a ține Educația în țarcul atitudinii pater/mater-naliste cu care îngroapă sigur șansele elevilor și studenților noștri de a se dezvolta intelectual, profesional într-o lume conflictuală, unde schimbările se produc rapid, o lume care cere capacități, competențe, abilități și, în general, personalități structurate astfel încât să poată răspunde eficient unor fenomene de dezvoltare complexe, transdisciplinare. O lume în care poți avea o șansă dacă ești liber și nu ținut în lesa gardienilor lagărului Educației.

Oamenii aceștia nu pun în centrul misiunii Educației cultura eticii și a integrității. Sunt ajutați pentru asta de mulți dintre noi, cadrele didactice! Mulți dintre noi care, întrun fel sau altul, am ajuns să deținem poziții universitare, didactice și de cercetare și nu mai dorim să schimbăm nimic. Și, astfel, poziția academică a devenit un blazon (ne)meritat când, de fapt, e rugina care a atacat profund „materialul”.

Ce mă îngrijorează este că scutul anti-Educație se consolidează astfel încât Legea educației să devină carcasa unui organism cândva viu: ce avea sens în ea, a fost eviscerat de cuțitele comisiilor de învățământ din Parlament, ce promitea ea, a fost penalizat de complicitățile rodnice ale demnitarilor. Cazul anulării titlului de doctor în cazul plagiatorilor dovediți de către comunitatea academică românească, pentru care legea din 2011 avea cadrul necesar de aplicare, este notoriu deja. E notoriu pentru tehnica  cu care făurarii scutului anti-Educație au înglodat speța în tertipuri nenorocite numite ordonanțe, ordonanțe de urgență, ordin de ministru, inițiativă legislativă, proiect de modificare a ordnanței/legii etc. Cei și cele care nici nu vor să audă că Educația trebuie să atingă standardele elementare, efective de etică și integritate, procedează cu o viclenie și perversitate devenite acum vizibile: pretind că, dând dreptul universităților să se ocupe de retragerea titlului de doctor, în caz de plagiat dovedit, de pildă, autonomia universitară iese întărită. Da, desigur, dar cu condiția ca universitățile să aibe instrumentele legale  să o facă. Când însă recentele modificări produse la Camera deputaților și, mai ales, la Senat, unde tronează nefast inebranlabila/inconturnabila doamnă a educației românești, fac praf  acele prevederi care instituie pragurile etice și de integritate, e limpede cum funcționează scutul anti-Educație în România.

Proiectul prezidențial „România educată”, întins pe doi ani, pare o cremă de față de zi pentru tenul uscat de modificările nesfârșite ale legislației Educației. Ineficientă pentru fața devastată de cicatricile operate de scutierii anti-Educație. Câte o întâlnire, un simpozion, o tăcere mai consistentă, timpul trece. Dar, ia uite!, acum vine la promulgare un act legislativ care, însă, nu îi va pune președintelui dilema clasică („să-l promulg, să nu…”), ci îi va pune în față oglinda cu argintul mâncat (de veniturile salariale consistente ale scutierilor anti-Educație) din care chipul educației românești arată un ten nesănătos, un rictus al neîncrederii că blazonul unei profesii nobile mai înseamnă ceva.

Educația ca sistem are o șansă dacă e repusă pe făgașul normal al consistenței etice și de integritate. Vrem ca Școala să fie un motor al dezvoltării noastre? Atunci corectitudinea, transparența, eliberarea spiritului de competiție, modernizarea pachetelor curiculare și o nouă filosofie a relației didactice profesor-elev/student ar trebui reinstalate în corpul Educției. Un NU hotărât trebuie spus complicităților de sistem, intra-facultăți, intra-universitare, ministeriale care obstaculează dezvoltarea naturală, prospectivă, creativă, interdisciplinară a demersului educativ.

Ce Școală vrem să avem? Să punem această întrebare celor care decid, celor care au normă întreagă în munca de făurire a scutului anti-Educație. Căci și ei și ele răspund de România de mâine. Pe cea de azi, au reușit să o ducă în fundătura Educației. Pot trece în CV-ul lor: membru al scutului anti-Educație. Să le mulțumim. Au făcut tot ce au putut. Căci sunt corecți, cinstiți, transparenți, competenți și nu pot minți, nu-i așa?

Ce se va întâmpla? Nu știu. Se profilează noul compromis. Dar, compromisurile în Educație costă. Nu acum. Nu mâine, ci în curând. Elevii și studenții noștri, familiile lor nu merită asta. De ce a ajuns diploma de studii o bucată de carton? De ce universitățile sunt puse la colț pentru calitatea slabă a pregătirii absolvenților lor? În ciuda faptului că sunt unii rectori, decani, directori de departamente și școli doctorale, precum și cadre didactice care își fac datoria întrun context mai degrabă advers. Oameni ai comunității academice care fac față cu greu nivelului slab al pregătirii celor care vor să facă studii superioare. Și care nu abdică de la principii simple de etică, integritate, competență și profesionalism.

Cu gândul la ei și la ele, am scris cele de mai sus.