Lumea teatrului din România nu se mai dezvoltă firesc. S-au creat adversități, anchiloze instituționale și artistice. Sunt artiști care vor – tot timpul – recunoașterea totală, care au uitat că au fost tineri.

Când am publicat cartea Scenele teatrului românesc 1945-2014. De la cenzură la libertate, o carte de sinteză, am simțit nevoia, pentru prima dată, să însoțesc dedicația de un motto. Dedicația este: „Pentru toți oamenii de teatru din România care au crezut că pot face teatru atunci  ca și acum, în timpul cenzurii ca și în libertate.” Iar motto-ul sună așa:

„Un ochi abia deschis

Când vede sângele.

Ce grea-i-e pleoapa,

Extaz căzut în lacrima uitării.

(Un gând despre Teatru, în secolul 21)”

Micul poem, ce nu mai ajunsese un haiku, mi-a ieșit dintr-o imagine: corpul învins, căzut al actorului, un ultim licăr de viață când vede roșul, luând după el lumi întregi de bucurie pentru a da sens sacrificiului făcut. Pentru alții. E ceva aici din jertfa originară, din acea credință că prin a da celorlalți singura bogăție ce ne e dată de la început, cea a sufletului, se poate întemeia ceva. Putem fi împreună, mai profund decât prin Facebook. Mai adevărat. Tocmai pentru că știm că nu e adevărat ce fac oamenii aceia pe scenă, tocmai pentru că știm  că e adevărat ce ajunge la noi de la oamenii aceia pe scenă. Poate nu știi, nu poți să îți explici. Dar nu poți să nu simți.

Mă gândesc la ce fac eu acum. Scriu despre teatru. Când azi e 27 martie, Ziua mondială a Teatrului. Mă gândesc la spectacolele văzute în patru decenii. La publicistica mea, întinsă în tot atâta timp.La întâlnirile cu creatorii și interpreții de teatru, de la noi sau din alte țări. La bucuria de a fi martor și participant la spectacole extraordinare, la dezamăgirea de a suporta spectacole mediocre sau proaste. Atunci, misiunea mea, a criticului de teatru, era de a susține cu orice preț (chiar al interdicției de semnătură, și am avut parte de două) ideea de teatru valoros și oamenii care îl fac. De a aprecia entuziasmul celor care, actori și actrițe la început de drum, se învestesc într-un mod de viață atipic. Un mod de viață care provoacă dispreț, mefiență, invidie, neînțelegerea a ceea ce fac. Dar care, în secret, e visul multora. Acum, însă, mai există oare o astfel de misiune? Mai e posibil dialogul dialogul sincer între cei care fac teatru și cei care scriu, vorbesc despre teatru?

Sărbătorim în România această zi în vreun fel anume? Va fi citit astă seară, desigur, mesajul scris de personalitatea teatrală desemnată de către Institutul Internațional de Teatru (I.T.I.), celebrul regizor rus Anatoly Vassiliev, în deschiderea unor spectacole. Cam atât. La 55 de ani de când Teatrului i s-a dedicat această zi. Mă uit pe site-ul UNITER, în afara mesajului, nimic. E o zi obișnuită. Diseară lumea va merge la teatru. Unii vor afla cu această ocazie despre 27 martie.

Lumea teatrului din România nu se mai dezvoltă firesc. S-au creat adversități, anchiloze instituționale și artistice. Sunt artiști care vor – tot timpul – recunoașterea totală, care au uitat că au fost tineri. Sunt tineri care nu mai au răbdarea să înțeleagă că a fi actor înseamnă să-ți construiești drumul. Sunt regizori care au elaborat o tehnică ce produce serial același spectacol, dar care, atunci când o fac bine, educă generații de actori. Sunt regizori care, încă, descoperă, împreună cu actorii, de ce sunt împreună. Sunt directori de teatru care confundă sold out cu calitatea bună a spectacolului. Ei uită ratingul mare al multor porcării difuzate de posturi de televiziune. Ei uită că misiunea teatrului nu e numai prezentul experienței din sală, ci și viitorul minții și sufletului celor care, cândva, vor alege să considere lumea în care trăim, un loc mai bun. O lume care, asaltată de tehnologie, rapacitate, cruzimea de fiecare zi, mai are încă de oferit ceva bun.

Vorbim de „breaslă”, de comunități, de publicuri. Teatrul e un coagulant prin definiție. Adună oameni diferiți pentru a le oferi materie să rămână diferiți, dar, în mod secret, pentru a le activa resortul intim al bucuriei și al suferinței. Care sunt peste tot la fel. Asta nu o pot face decât oamenii aceia de pe scenă. Și catastrofele, cruzimile, accidentele îngrozitoare ale căror martori suntem obligați să fim adesea. Imaginile, televizoarele, internetul.

Nu m-am gândit niciodată să plec din țară. Am scris (enorm) despre teatrul din România. Din șapte cărți, patru îi sunt dedicate. Și peste o mie și ceva de articole. Nu știu dacă experiența fondării UNITER, în anii ’90, a unei edituri de teatru, UNITEXT, a lansării Concursului de dramaturgie cel mai longeviv până azi, înseamnă mult sau …se putea și mai mult. Nu am orgoliul să fiu „cel mai important critic de teatru român”. Cum poți să fii așa ceva dacă nu te lupți pentru teatrul din țara ta? Și atunci, și acum. Atunci, înainte de ’89, greu, foarte greu era să reziști și să impui un standard neideologizat în arte și în film sau literatură. Să sprijini noua generație de regizori care azi sunt la apogeul carierei lor. Ca lucrurile să nu se prăbușească sub lespedea grea a „directivelor” și „instrucțiunilor”, a „vizionărilor” și  cenzurii duble, a textului și a spectacolului. Puțin vorbim despre cât au suportat scriitorii pentru teatru în această bătălie inegală. Am publicat atunci o carte, Teatrul ca literatură, pentru a susține cauza, mereu perdantă în cultura română, a dramaturgiei originale. Nici azi nu facem încă ce ar trebui pentru asta. Un concurs de dramaturgie nu ajută prea mult. Nu suntem, mental, educați în ideea de acțiune („drama”), ci, mai degrabă în aceea de povestire, de narațiune.

Astă seară nu merg la teatru. Mă duc săptămâna viitoare. Acum mă gândesc și scriu despre teatru.

Mi se pare că lumea teatrului nostru își devine sieși străină. Ar trebui să nu lăsăm să se întâmple asta. Ar trebui nu lăsăm ca ineficiența administrativă a guvernanților, jocurile meschin politicianiste, un autism al teatrului să îndepărteze teatrul de la ceea ce știe să facă cel mai bine. Cred că asta ne privește pe toți. Teatrul e un donator extraordinar. Sângele său pulsează pentru a ține vie o lume. Noi ce îi dăm? Și când?