Sunt profesori care „încarcerează” studentul în propria lor carte. O carte scrisă și publicată în anul… Aceasta e și suport de curs, și carte, și, poate, la origini, teza de doctorat. Și anii trec, dar cartea, de regulă, e aceeași. Profesorul se simte bine, e relaxat, vine la curs, vorbește cu studenții, dacă are și seminarul, îi întreabă din propria carte ș.a.m.d. Poate îi mai menționează și pe alți autori. Poate.
Partea proastă e că această carte e rezultatul conspectelor făcute de profesor din alte cărți, ale altora. Și atunci, nu surprinde că studentul citează pe dl. profesor care îi citează pe alții. Sunt profesori, familii chiar, care au „arat” câteva teme, le-au pus în cărțile proprii unde pe fiecare pagină găsești citate din alți autori. Lungi șiruri de idei reciclate, conspectate, parafrazate. Studentul nu prea are, astfel, acces la ce gândește, de fapt, profesorul.
Deci, acum, nu vă convine nici când citează?
Nu, nu e asta. E vorba de faptul că profesorul ratează misiunea principală: să contribuie la formarea unui mod al studentului de a gândi, de a lucra cu conceptele, ideile. Când le dai să citească din propria ta carte și atât, îl așezi pe student într-o „feudă” unde acesta nu are de-a face decât cu lucruri reciclate.
Marea problemă, una dintre ele, e că la curs sau la seminar efortul de a lucra „personalizat” cu studentul e dezarmat de mărimea formațiunii de studii: 20-3–40! Desigur, trebuie spus că situația arată într-un fel la specializările vocaționale, în alt fel la cele din domeniul socio-uman.
La studiile teatrale de pildă, „feuda” e chiar Biblia modului educațional iar Profesorul este Maestrul, adesea Regele/Regina – Soare. Aici chiar se spune: e la clasa lui X. Sună ca un verdict, o parafă, o ștampilă, un marcaj, etc. Pentru mulți e, desigur, o mândrie să spui ca ai fost studentul/a lui Cutare. Dar, de fapt, ce înseamnă acest lucru? Că profesorul Cutare te-a „învățat” acele lucruri pe care el/ea le cunoaște și care, adesea, mai ales la Actorie, l-au structurat și l-au făcut să ajungă Cutare. E un fel de transmisie a cărei calitate slăbește, de fapt, cu timpul. Marii pictori îi învățau pe discipoli tehnica, marii filosofi din vechime îi învățau pe discipoli cum să gândească singuri.
Aceasta mi se pare misiunea salvatoare a profesorului: să îi sprijini pe studenți să fie ei înșiși atunci când le deschizi poarta necunoscutului. Superioritatea profesorului (e cel/cea care știe) față de student afișată, din păcate, adesea, ca o armură neștirbită de timp, idei proprii, e ceva retrograd. Superioritatea e, de fapt, feudalizarea unei relații care ar trebui să fie vie, emoționantă, a (re)descoperirii împreună. Educația e nu e atât o „slujbă”, o poziție de autoritate care nu împărtășește cu ceilalți, ci un drum parcurs cu fiecare seminar, cu fiecare curs. Câte din acestea fac plăcere, interesează, sunt revelatorii pentru studenți?