Actorul, Artele Interpretării

Oamenii teatrului

Actorii nu sunt mari amatori de reformă. Lumea Teatrului e o lume mică. În sensul că numără puțini  în comparație cu lumea Școlii, de pildă, cu lumea Sănătății, cu lumea Bisericii sau cu lumea Armatei, a Serviciilor secrete, a Administrației publice locale ori a Justiției. Oamenii teatrului devin vizibili în două feluri: prin succesele de pe scenă sau prin crizele din afara scenei. Întotdeauna succesele sau crizele sunt legate de nume notorii, de vedete, de actori, de regulă, mai puțin de regizori (deși exemplele Andrei Șerban, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză, între altele, sunt edificatoare și ele), mai deloc de scenografi, compozitori sau coregrafi (exemplul de dată recentă de la Opera Națională e între foarte puținele înregistrate în perioada recentă).

Lumea teatrului suportă greu modificările legislative. Ele sunt produse după o logică străină, de fapt, actului artistic, interpretativ și au în vedere prioritar funcționarea cadrului instituțional al actului artistic. Dar oamenii teatrului nu vor decât să fie puși în valoare: actorii și actrițele vor roluri importante, regizorii vor să le fie acceptate propunerile și condițiile în care vor lucra ș.a.m.d. Tocmai pentru că nu sunt funcționari care să lucreze în logica subordonării instituționale. De aceea, e foarte greu pentru orice administrator/manager cultural, de la director la ministru, să mențină fertil terenul favorabil performanței artistice în sfera instituțională. Lumea actorilor – cea mai mare cutie de rezonanță – e și cea care poate bloca o reformă. Regizorii nu sunt interesați decât tangențial de schimbări care să îmbunătățească regimul de lucru, salarial al actorilor. Între altele, au un rol esențial – când sunt în acord cu etica profesiei – în stabilizarea și dezvoltarea „trupei”, a filosofiei actului interpretării. Ei/ele circulă mai liber decât actorii, teatrele au nevoie de ei/ele, pot impune condiții, inclusiv de remunerare. Regizorii foarte buni sunt vedetele lumii teatrului în altfel decât actorii. Sunt în poziție de impunere, de negociere. Un actor angajat la Teatrul X nu poate negocia, nu poate impune. Decât foarte rar. Dar poate provoca blocaje în propriul teatru. E o situație atât de obișnuită în istoria teatrului încât numai un manager mai puțin pregătit, e depășit de situație. El/ea e determinat/ă să judece în cadru instituțional în timp ce actorul în cel posesiv-emoțional. Posesiv pentru că instituția e a sa. Emoțional pentru că e limbajul care îi fundamentează arta.

Interesant, în ciuda multelor situații conflictuale, actorii de la noi nu simt nevoia să fie reprezentați. De o structură sindicală, de pildă, una serioasă, cu forță de a negocia. Actorii, mulți, sunt legați  de teatrul în care sunt angajați. Mobilitatea actorilor români e redusă. Nu pot aprecia câte contracte de muncă pe perioadă nedeterminată mai sunt funcționale acum în teatrele subvenționate din România. Probabil că numărul lor diminuează căci noile promoții de actori, unii dintre aceștia, nu mai sunt angajați în teatre cu astfel de contracte. Legiuitorul domeniului nu include ca un dat faptul că Actoria, Teatrul, în general, înseamnă alegerea deliberată a unui mod de viață. Dincolo de profesie.

Ceea ce e în suferință este cadrul legal care nu pune condiția, statutul artistului în parametrii ce permit performanța artistică, dar și un nivel socio-economic ( „nivelul de trai”) în acord cu importanța recunoscută public a muncii sale. Am mai scris despre scăderea calității pregătirii interpreților, dispariția unor specialiști în discipline fundamentale (pregătirea Vocii, de pildă), lipsa de corelare între obiectivele urmărite pentru fiecare an de studiu, evaluarea defectă (prin complicitatea unor evaluatori) a unor linii de studii, departamente, „școli” de teatru care măresc artificial numărul absolvenților de Studii teatrale. Am mai scris despre  reorientarea inserției profesionale a actorilor, în principal, spre domenii interdisciplinare, ale industriilor creative, culturale. Actorii nu trebuie puși să predea Istoria teatrului, ci să contribuie la dezvoltarea personală a elevilor prin cursuri de mișcare, de dicție, de pregătire corporală, de construcție a rolului bazată pe înțelegerea „personajului” etc. Ar putea face multe. Oamenii teatrului sunt, în limbaj de document oficial, o resursă umană policalificată. Dar ei/ele sunt sub-folosiți. Ar putea face mai mult atunci când nu au contract în teatru. Unii chiar fac. Cu atât mai mult cu cât oamenii teatrului, astăzi, sunt – nu pentru că ar dori asta – într-o concurență acerbă cu alte medii ale entertainment-ului.

Actoria, azi, nu e numai pentru Teatru. Iar Teatrul se schimbă, inovează alte moduri de adresare către comunitate, păstrându-și ceea ce foarte rar un guvern, de pildă, e în stare să reușească: „electoratul” său care e Publicul. De fapt, publicurile.

Standard

Un gând despre „Oamenii teatrului

Lasă un răspuns către Mariana Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *