Reacție rapidă

O imagine. În metrou

 

Ar fi un început (sau sfârșit?) de film. Prim plan cu cei doi tineri, jocul cu butonarea, privirea ei spre vizavi, cadrul se lărgește ca să prindă mâinile mari ale bărbatului de vizavi și, în final, copilul înfășurat, în mâinile tatălui. Mâini protectoare. Îl descoperim acum pe tată, cu o privire concentrată, ai zice că fixă, țintind drept înainte. Revenim la cei doi care acum șoptesc, cu capetele apropiate.

 

În metrou. O imagine rarisimă, pentru mine. Un bărbat, tânăr, la vreo 30, foarte înalt, cu un rucsac în spate, era așezat și ținea, în mâinile foarte mari, cu degete lungi, un bebe învelit, cu căciuliță. Mâinile parcă voiau să-l cuprindă cu totul. La un moment dat, îl legăna! Vizavi, doi tineri privesc: ea zâmbește, tot mai mult, îi dă un cot discret lui, care butona, privește și el, și apoi își apropie capetele și vorbesc între ei, cu un zâmbet care îi cuprinde la fel.

Am văzut asta. Mai întâi m-am uitat la cei doi tineri de vizavi. N-aveam chef să citesc pe Kindle. Ea, o tânără cu ochelari, părea micuță, se juca pe telefon, el, înalt, se gândea la altceva; ea îi arată ceva, el îi cere telefonul, îi arată cum trebuia să…, i-l dă înapoi, ea zâmbește. Întorc capul spre stânga și abia atunci l-am văzut pe tânărul tată cu copilul pe genunchi, cuprins de palmele sale mari.

Două „secvențe”. Par să nu aibă nimic în comun. Nici nu vreau să fac să aibe în comun. Deși, de la un moment dat, când tânăra îi arată lui pe cel de vizavi, pare limpede că vorbesc despre ce văd ei: un tată cu un bebe. Ne putem imagina ce își șoptesc. Nu cred că erau căsătoriți. Poate vorbeau puțin despre…viitor? Despre un copil? Se gândeau, oare, la asta? Nu știu.

Ar fi un început (sau sfârșit?) de film. Prim plan cu cei doi tineri, jocul cu butonarea, privirea ei spre vizavi, cadrul se lărgește ca să prindă mâinile mari ale bărbatului de vizavi și, în final, copilul înfășurat, în mâinile tatălui. Mâini protectoare. Îl descoperim acum pe tată, cu o privire concentrată, ai zice că fixă, țintind drept înainte. Revenim la cei doi care acum șoptesc, cu captele apropiate. Ea îi dă un cot discret lui și vedem ce îi arată: tatăl își leagănă copilul pe genunchi. Din nou prim plan cu cei doi zâmbind și șoptindu-și. Expresia ochilor se schimbă. Sunt mai însuflețiți.Telefonul mobil a fost uitat. Zace inert în mâinile ei. Vine și stația unde trebuie să coboare. Când se ridică, văd că el e foarte înalt și nici ea nu e scundă, cum crezusem. Au acum o expresie mai, cum să zic, mai grațioasă, față de cum îi văzusem prima dată. Dar, poate, mi s-a părut. Una e să vezi, dar când simți ce vezi, e altceva. Păi, și văzul e un simț, nu, cum să simți…simțul? Cred că se poate. Ni se întâmplă. Nu mereu. Căci de multe ori, ne uităm numai, vedem. Atât. Acel bebe, de câteva luni, dormea acum. În metrou. Peste un an, un an și ceva, va începe să vorbească. Dar până atunci vede și aude ce este în jurul său. Peste șase ani va merge la școală. În 2022. Dar anul acesta nici nu există. Există acest bebe, în brațele tatălui său, într-un vagon de metrou, cu un curent de aer ventilat puternic, cu doi tineri care au lăsat puțin din mâini mobilul pentru a vedea și vorbi despre un tată cu un bebe pe genunchi, ocrotindu-l cu palmele mari.

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *