Artele Comunicării, Artele Educației

Manifest pentru Dezvoltarea personală în Școala românească

Școala românească merită și trebuie așezată  pe drumul cel bun.

Incapacități și incompetențe pasagere, dar numeroase au făcut ca reforma Școlii, însăși ideea de Educație să nu mai poată fi văzută ca fundamentală pentru viitorul copiilor, elevilor și studenților. România devine încet-încet țara unde Școala fuge de acasă. Abandonul școlar, scăderea numărului absolvenților, al studenților, prejudiciul imens produs de doctoratele plagiate ale demnitarilor și nu numai, carența eticii și a integrității în arhitectura sistemului educațional, exodul absolvenților, al specialiștilor sunt un rezultat al lipsei de viziune privind tipul de educație cerut de adaptarea corectă la lumea de azi. Sună dramatic?

Dar chiar e: priviți cum funcționează societatea românească, priviți cum nivelul barbariei produsă de civilizația tehnologică viciază comportamente sociale civilizatorii, norme și reguli constructive, cum lipsa modelelor, a reperelor devine norma, devine regula. Dar în raport cu norma și regula europeană suntem, în continuare, la coadă.

Cred că Educația în România nu contribuie substanțial la dezvoltarea personală a copiilor, a adolescenților, a tinerilor. De mai multă vreme, între cei care educă și cei care primesc educație este creată o prăpastie periculoasă. Pericolul este întârzierea mentală, anemierea potențialului cognitiv și proliferarea comportamentelor social ineficiente pentru dezvoltarea socială. Prăpastia este rezultatul unei arhitecturi ineficiente a sistemului educațional. Ca și în arhitectură, dacă planul nu e bine gândit pentru a răspunde prin rezistență, funcționalitate și estetică, atât prezentului cât și viitorului, atunci construcția educațională e labilă. Școala românească nu pune în centru nevoia reală de dezvoltare personală a elevului, a studentului. Concepe pachete curiculare pe modelul  aglutinării fragmentelor (discipline, cursuri etc.), în loc să promoveze coeziunea întregului ca vector al dezvoltării personale.

Școala românească e orientată spre un tip vechi de Educație. În ciuda „reformelor”, a zecilor de modificări ale Legii, a mulțimii ordonanțelor de urgență, urgența nu a fost (cu puține excepții) – și nici acum nu este! – Educația, ci Politicul neprofesionist al Educației. Toate acestea nu au în vedere Subiectul viu al educației – copilul viu, elevul viu, studentul viu – ci proiecțiile lor birocratice, ipostazele lor virtuale. Arhitectura curiculară se adresează Minții (mai mult capacității de memorare), mai puțin Corpului și Sufletului. Cu atât mai puțin sintezei acestora. Când Școala separă Mintea (capul) de Corp, ceva e iremediabil disfuncțional. Odinioară, această sinteză a fundamentat civilizații și culturi.

Dezvoltarea personală ar trebui să fie coloana vertebrală pentru formarea copiilor, elevilor și studenților prin încurajarea creativității, interdisciplinarității și a gândirii libere. Celor pe care îi educăm le oferim „materii”, „discipline”, „cursuri și seminarii”, „laboratorare”, dar nu le oferim acel tip de discipline care organizează, structurează, dezvoltă și afirmă creativ potențialul personal. Le cerem să învețe ce le dăm noi: și ce le dăm noi e deja trecut. Dar ce ne dau ei? Vorbim de predare, dar nu vorbim de primire. Ce ajunge la ei/ele din ce le dăm noi? Cum spune un mare expert în educație și creativitate, noi nu știm ce va fi peste un an-doi, dar ne iluzionăm să creăm Educația viitorului.

Viitorul este în personalitatea elevului, a tinerilor. Dacă personalitatea lor se formează în afara Educației dezvoltării lor personale, înseamnă că se pierd anual imense resurse umane și materiale. Cine se iluzionează să creadă că Școala înseamnă numai discipline, materii și cursuri, și nu platforma creativă a cunoașterii, integrității și experienței, se înșeală. Personalitatea funcționează ca un întreg. Dacă i se dă șansaEa nu poate fi decupată arbitrar, funcționărește.

Ciclurile școlarității ar trebui să includă acele discipline care, dincolo de aportul cognitiv sectorial, aduc coerența organică a exprimării personalității. Educarea Vorbirii, a Respirației, a Dicției, a Mișcării, a Analizei Imaginii, a Expresivității, a Comunicării publice și interpersonale sunt câteva din ceea ce ar putea produce schimbarea. Scriam odată despre sisteme educaționale care au inclus de foarte mult timp în design-ul curricular practica actelor vorbirii, a discursului verbal și, în general, a formelor Vorbirii în public. Acele sisteme au avut și au rezultate reale. Iar acolo unde filosofia vocaționalului a fost inclusă, rezultatele au fost și mai evidente.

Dar noi nici nu visăm la introducerea disciplinelor performative care să creeze, să dezvolte modurile acțiunii participative. Le dăm teste-grilă, examene orale sau scrise (când ei/ele scriu de mână tot mai puțin). Dar nu e vorba aici de noi discipline, ci de schimbarea modului de a considera copilul, tânărul ca un simplu recipent căruia, periodic, îi testăm și apoi îi certificăm capacitatea de primire a cunoștințelor. Și îi dăm o diplomă. Când ar fi mult mai bine să îl vedem ca pe o persoană care va avea o relație proprie cu propriul său viitor, nu cu ce credem noi că e acest viitor. Asta presupune o altă paradigmă de comunicare  cu elevul, cu studentul.

Mulți dintre ei funcționează în cultura digitală mult mai bine decât noi. Curiozitatea lor nu mai e spre carte, cât mai ales spre imagine, spre informarea și comunicarea virtuală. Educația ar trebui să ranforseze modul comunicării pe viu nu pentru a contracara efectele (unele nocive) ale civilizației 2.0, cât mai ales pentru a o așeza pe aceasta în justă relație cu propria lor prezență fizică, cognitivă și psihică în lume. Consumul excesiv de virtual dăunează grav sănătății. Care nu e virtuală!

Acest Manifest  e pentru cei și cele care doresc o Educație mai bună pentru copii lor. Dar și pentru aceștia. Dar și pentru Oamenii Școlii care vor o Educație reală, autentică. Părinții, familiile ar trebui să se lupte pentru aceasta mai mult decât pentru …ora de religie și ora de educație sexuală. Au și acestea importanța lor, dar pentru dezvoltarea personală a copiilor lor esențială e repunerea personalității lor în centrul Educației.

Harta Educației, așa cum e ea „desenată” acum, nu e deloc aceeași cu „teritoriul” pe care îl reprezintă. E a unei țări străine unde copiii sunt luați la Școală fără garanția că vor învăța limba propriei personalități. Ar trebui să luptăm pentru Dezvoltarea personală în Școala românească. 

O poți face o singură dată. Pentru copilul tău. Pentru lumea sa.

Standard

3 gânduri despre „Manifest pentru Dezvoltarea personală în Școala românească

  1. Maci Mihai zice:

    E frumos si, mai ales, adevarat ceea ce spuneti. Problema e de unde poate fi inceput un proces de regenerare a invatamantului romanesc? Paradoxul face ca cel mai greu se schimba lucrurile la baza, la nivelul profesorului (preuniversitar si universitar) de rand. Ar fi interesant daca printre atatea sondaje s-ar face si unul cu privire la nevoile profesorilor. Si ar fi si mai interesant sa vedem pe a cata pozitie s-ar afla cartile (caci, indiferent din ce se pregatesc elevii/studentii si fara a exclude deloc imersia in noile media, profesorul are la baza tratatul de specialitate) sau timpul de studiu. Ingaduiti-mi sa cred ca nu pe primele pozitii. Ceea ce vrea sa spuna ca profesorul nu se mai simte reprezentat in primul rand prin formatia lui profesionala si nici autoritatea lui nu se mai bazeaza pe aceasta. Subfinantarea invatamantului (ajunsa ea insasi un cliseu) a avut ca efect indepartarea profesorilor de carte. Consecinta acestui fapt e aceea ca, pentru cei mai multi, „reformarea educatiei” ajunge sa devina inlocuirea orelor de curs – care presupun pregatirea temeinica a profesorului – cu ore de joc, „practica” si „lucru manual” (la care tot ce conteaza e improvizatia de moment si faptul de a-i lasa pe copii sa faca ce vor). Va rog sa ma intelegeti bine: nu apar predarea de moda veche si cursurile de secol XIX, dar ma tem ca vorbind atat de mult de imaginatie si creativitate (chiar: pot fi ele invatate, sau doar actualizate?), sa nu se ajunga sa se inlocuiasca nu un invatamant sclerozat cu unul performant, ci unul care cere pregatire si munca cu unul bazat pe improvizatie si lipsa de responsabilitate.
    Dar, onest vorbind, si aceasta mi se pare o etapa indepartata. Caci avem o problema si mai mare, vai!, tot la baza: desi, individual, fiecare profesor va va vorbi (ca „de la om la om”) de dificultatile muncii lui, public, toti vor „raporta” doar „realizari” si „performante” (o mica excursie prin scoli si universitati cu prilejul deschiderii anului de invatamant sau participarea la inspectii, acreditari, etc. sunt ilustrative in acest sens). De ce stau lucrurile asa? Dintr-un motiv foarte simplu si uman: pentru ca oamenilor fara functie le e frica. De ce le frica (in plina democratie si libertate a expresiei)? Deoarece sunt amenintati – nu doar subtil, ci cat se poate de direct – ca daca pun probleme, vor avea probleme (stiti cum e: nu veni cu probleme, ci cu solutii! Nu ai solutie; vine altul, care are!). Cei care ii ameninta sunt cei cu functii, cei a caror functie depinde tocmai de „stabilitatea sistemului” care se bazeaza exact pe ceea ce denuntati D-voastra: pe cifre si „raportari”. Nu o sa fiu tocmai eu cel care va spune ca acesti oameni din directiuni, inspectorate, conducerea universitatilor, institutele minsiterului, comisiile nationale si minister sunt oameni cu state vechi de serviciu, care au trecut prin multe regimuri si au multe conexiuni locale si nationale. Nu o sa va spun tocmai eu ca pentru acesti oameni activitatea didactica a ajuns un pretext al altor activitati, mult mai „lucrative”, si nici ca venitul lor se bazeaza nu pe profesorat, ci pe functiile administrative. Iar cheia mentinerii lor in aceste functii este tocmai „raportarea” continua de „realizari si performante”. Va intrebati cum stau lucrurile cu doctoratele plagiate. Va puteti gandi la aspectul juridic al problemei: plagiatul, in sine, e o culpa morala – potrivit actualei legislatii – dar faptul ca el produce efecte sociale si economice (avansari pe post, venituri suplimentare, etc) e o culpa penala. Dar va rog ganditi-va si la aceasta parte a problemei: conducatorul de doctorat, departamentul caruia ii apartine acesta, facultatea si universitatea in ansamblul ei au „raportat” lucrarea in cauza la cifra totala de doctorate in functie de care se stabilesc acreditarile, inclusiv cea a scolilor doctorale si a numarului de locuri pentru studiile de doctorat in anul/anii ce urmeaza. Facand acest lucru, universitatea si-a asumat doctoratul in cauza si l-a integrat in mecanismul ei administrativ. Faptul ca acum se dezice de el nu are nici o consecinta asupra acreditarii scolii doctorale si validarii departamentului (sau macar a conducatorului de doctorat) in a mai „conduce” alte cercetari. In ciuda faptului ca ne referim la persoane extrem de importante in stat si cu o mare vizibilitate mediatica, mecanismul condamnarii e acelasi ca intr-o scoala de rand: avem un vinovat, pe care l-am prins asupra faptului, il punem la stalpul infamiei si restul, toti ceilalti, toti cei care l-au girat, toti cei din comisii si prezidii, raman unde sunt si-si pot vedea mai departe de treaba. Ce intelege cel nevinovat din asta? Ca, intr-o zi sau alta, mai devreme sau mai tarziu, intr-o forma sau alta (grad, titlu, acreditare, evaluare de proiecte, etc.) si el va avea de-a face cu comisia in cauza si, ca atare, nu e bine s-o deranjeze cu observatii vizand „realitatea de pe teren”. Viteza cu care oamenii „se spala pe maini” de orice caz ajuns in atentia presei ii arata la ce se poate astepta.
    Asadar, ma tem ca aceasta lectie a fost – timp de 25 de ani – bine invatata si ca, oricat de bine ar cunoaste realitatea, nu puteti miza pe sprijinul cadrelor mici. Frica de sanctiuni, omeneasca dorinta a unei prime sau a unei gradatii de merit ii va face sa taca, sa trucheze realitatea si „sa faca cum se face”, ca si pana acum. Si daca pe ei nu puteti conta, atunci nu va va ramane decat sa compuneti cu cei din comisii si din conduceri, cei care stiu cum se invarte mecanismul. Iar ei sunt in esenta lor reformisti: accepta orice cu conditia sa ramana pe post si sa apara in toate prezidiile.
    Vreti sa schimbati ceva? Orice schimbare are drept conditie o evaluare a starii de fapt actuale. Acum, cu oamenii „din sistem”, ea nu poate fi facuta. Tot ce puteti face pentru a ajunge odata la o schimbare autentica e sa suprimati toate comisiile, toate instantele de evaluare si de acreditare, toate boardurile si prezidiile si sa le spuneti celor de jos: faceti ce vreti, timp de cinci ani nimeni nu va judeca si nu va da afara. Nici daca nu mai aveti nici un elev sau nici un student in an. Faceti balet la matematica, radeti, dansati si aplaudati la ore, incercati, experimentati – intr-un cuvant faceti ce vreti. Nu va fie frica: lucrurile au ajuns de jos in educatia romaneasca incat diferenta n-ar fi prea mare. Si dupa cinci ani veniti si judecati: ce a mers si ce nu, unde s-au adunat oamenii si unde s-au dispersat, ce pot face unii si ce pot face altii, etc. Insa atata timp cat nu le veti spune cadrelor de rand: gata cu comisiile si nimeni nu va judeca ma tem ca singurul lucru pe care-l veti primi va fi minciuna rituala si supusenia falsa a celui obisnuit sa-si schimbe stapanii.

    Iertati-ma, va rog, pentru intinderea nepermisa a acestui mesaj. L-am scris tocmai pentru ca iau in serios apelul D-voastra.

    Cu toata consideratia,

    Mihai Maci,

    lector, Universitatea din Oradea

    • Marian zice:

      Vă citesc cu interes. M-ar bucura dacă ideile dumneavoastră, modul argumentării lor ar avea mai multă vizibilitate în sfera publică de la noi. Sunt și eu, ca și dumneavoastră, profesor de universitate. Am observat și eu acest soi de de-vitalizare, de vidare progresivă de conținut autentic al multor pachete curiculare, dar și ranforsarea unei complicități sistemice. Să fie numai frica, cum spuneți, de vină? S-ar putea.
      Eu nu pledez pentru introducerea neapărată a unor discipline noi, în sensul creativității, dezvoltării imaginației, ci de considerarea dezvoltării personale din perspectiva pachetelor educaționale care nu mai pot fi cele tradiționale.
      Creativitatea eu o cer la nivelul imaginării a ce ar putea dezvolta persoana din perspectiva interdisciplinarității, a abandonului sectorialului. Când faci prea multe „materii”, o știți prea bine, rămâi, de fapt, cu mult mai puțin.Eu cer reconsiderarea modului comunicării cu elevul/studentul. Asta se face prin antrenamentul specializat al cadrelor didactice.
      Desigur, ceea ce ați propus, și anume abandonarea totală a actualului sistem, pentru a putea crea un altul, pare imposibil, deși ar fi de imaginat. Niciun sistem de educație nu a dispărut deodată pentru a face loc altuia. Dar a proiecta schimbarea fundamentală prin etape succesive, nu ar fi deloc iluzoriu. Deși, politicul, la noi, nu opereză astfel: clasa politică e mult mai interesată de ziua de azi decât de un mâine pe care nici nu poate, nici nu vrea să-l imagineze.Din păcate.
      Și, totuși, sunt și în clasa politică unele persoane care speră că Educația va putea reintra pe un drum favorabil. Fac și acestea ce pot face în condițiile precare ale inconsistenței dialogului inter-partide și al unei crase neîncrederi în…bunacredință a celuilalt. Câteodată sunt în situația de a dialoga cu oameni politici, eu nefiind unul, și observ această lipsă de orizont…pragmatic. Mulți au suficiența poziției olimpiene din care, de fapt, nu se mai vede clar mai nimic.
      Cu cele mai bune gânduri, Marian Popescu

  2. Maci Mihai zice:

    Va multumesc! Aveti dreptate. Incerc si eu – ca si D-voastra – sa vad, atata cata e, partea buna a lucrurilor. Si, atat cat pot sa-mi dau seama, aceasta consta in faptul ca, in sfarsit, se vorbeste deschis despre problemele si disfunctionalitatile educatiei. Deocamdata cei care vorbesc sunt mai curand niste marginali, „centrul” lasand impresia stabilitatii si a posibilitatii de a corija din mers micile „erori de parcurs”. Or, parerea mea e aceea ca nu de erori de acest gen e vorba, ci de probleme majore, care necesita o gandire acuta si – mai ales – comuna. Faptul ca, inca timid, aceasta incepe sa se manifeste e un lucru bun si laudabil. In orice intreprindere menita a regandi si restructura invatamantul romanesc puteti conta pe sprijinul meu. Si, sunt convins, pe al multora dintre cei carora situatia actuala le apare ca fiind tot mai dificil de suportat.

    Cu toata consideratia,

    Mihai Maci

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *