„O personalitate reprezentativă pentru România este Nicolae Ceaușescu”. Argumentele aduse de candidat/ă, la admitere, la proba scrisă, sunt: el a introdus totalitarismul în România, a dezvoltat țara, a făcut metroul, a dus prestigiul României pe mari culmi.

Cine a scris asta are 18-20 de ani. Are o familie, cu părinți, să spunem între 45-50 de ani, poate bunici, alte rude, de vârste diferite. Tot ce poate ști despre Nicoale Ceaușescu e pe cale orală (povestiri din familie, prietenii mai vârstnici ai familiei), pe cale scrisă (materiale media, cărți) și pe cale vizuală (video-uri, documentare, foto ale familiei sau disponibile pe internet). Deci din trei surse de producere și difuzare a informației. Nu poate fi vorba de experiența directă. Mult reprezintă idei primite. Cum a ajuns la concluzia că e reprezentativ pentru România? Ce i s-a spus în familie, ce-a auzit/văzut  în familie și în afara ei, ce dascăli a avut în școală, ce prieteni are care, în ani, să fi determinat o astfel de opțiune și astfel de argumente?

Dar dacă are dreptate? Dacă argumentele sale sunt corecte. Dacă (?!) pentru (mulți) români Nicolae Ceaușescu e încă reprezentativ pentru o țară pe care amprenta sa mentală a format-o astfel încât totalitarismul să fie un argument, lipsa de reacție în fața ceaușismului mental să fie norma iar neîncrederea în ideea de bine și adevăr să fie tot mai persistentă. Cum era, de fapt, și înainte.

Mi se pare paradoxal, poate, că integrarea europeană României  scoate în evidență tiparul mental al naționalismului ceaușist. Îl vezi, azi, la noi, în mai multe contexte, în moduri publice de a rezolva lucrurile sau de a pune problemele.

Dramatică această fugă de prezent, în confortul mentalului ceaușist, și lipsa de reacție pentru a construi un viitor posibil. Spaima de a intra în competiție cu tine însuți, de a crede că normele civilizației și democrația imperfectă sunt, totuși, preferabile, unei barbarii la îndemână, creează spațiul gol al sistemului Educației care încă nu este luat în serios  de către partide. Nu l-au luat nici când au semnat Pactul pentru educație. Politicului îi convine: finanțează o Educație care nu trebuie să fie performantă. Dacă ar fi, vă dați seama ce s-ar întâmpla? Ar exista cadrul care să favorizeze apariția personalităților reprezentative, al multor tineri care, inteligenți, educați, ar modifica fibra imorală a politicului.

Varianta optimistă: poate, politicul este incompetent, ignorant, carent în gândirea democratică.

Ar mai fi, oare, o șansă?

Nu știu. Am văzut că Educația este terenul predilect, ca și Sănătatea, pentru cele mai multe experiențe, deraieri, măsuri anapoda, schimbări frecvente, câțiva pași înainte, urmați de pași înapoi, fonduri bugetare consumate anual fără ca rezultatele sistemului să fie mai încurajatoare.

Educația și Sănătatea.

Dacă vrei să pui la pământ un stat, o țară, nu Armata sau Biserica sunt pilonii ce trebuie zguduiți, ci Educația și Sănătatea.