Artele Comunicării, Artele Educației, Generale

La dus. La-ntors

Merg frecvent cu metroul. Schimb. Evit cât pot înghesuiala din tunelul de la Unirii. Merg cu metroul. Citesc pe Kindle. Când pot. Când nu, aud ce vorbesc alții. Mă concentrez, câteodată, să nu aud. Mi-e mai greu. Alteori, vreau  să aud. Sunt voci care îmi plac, voci care nu îmi plac. Tineri, adulți, mai în vârstă. Unii tac foarte interesant. Adineauri, înainte să încep să scriu, nu voi termina în seara asta, am o teză de doctorat de citit, în engleză, am dat peste un articol despre un studiu despre cum intră oamenii în vorbă la metrou, e cel din Chicago. Foarte tare. Cam ca la noi, unde studiul nu s-a făcut încă, dar recunosc situații și simptome, și mimici, și body-language. Privirile speriate. Privirile fixe dacă întrebi ceva sau spui simplu „bună, frumoși pantaloni, de unde i-ai luat?”. Oricum, e altceva decât în lift. Azi, la metrou, patru femei, pe la 60, se grăbeau, de fapt, era o încercare de alergare să prindă…liftul, am ținut apăsat butonul de „deschis”, au reușit să intre, după care una începu să vorbească iar cealaltă „taci, tu”. În lift nu se vorbește. Dar în metrou, da. Mie îmi plac vocile. Nu toate, desigur.

LA DUS. Discuție între doi tineri, unul așezat (T1), celălalt în picioare (T2). O rezum.

„T1: E ca lumea. Io zic să te grăbești.  Să iei și C2.

T2: Băi, nu știu, am mai auzit, mi-au dat și o broșură. Nu știu dacă se merită.

T1: Ce să spun, eu nu regret. Iau 475 de lire, da’ e de muncă frate. Muncă de leibăr. Îți pune și mătura-n mână, aia e, da’ se merită”.

Trec câteva stații și …instructajul lui T1 pentru T2 continuă până când T2 coboară la Unirii. Mi-a rămas în cap asta cu…muncă de „leibăr”, adică labour, muncă de…muncă (sau de amărât?). Foarte tare. T1 îi arăta „calea” lui T2 cu o convingere pe care nu puteai să nu o remarci.

Am avut apoi cursul și seminarul de la masterat. Solicitant. Încerc să îi implic pe cât mai mulți în construirea cursului și seminarului. În engleză.

LA-NTORS. Ies pe la 20.00. Pe semi-beznă, mergând spre ieșirea din curte, nu din…campus, aud două voci feminine. Puțin, căci trec pe lângă ele și le depășesc.

„V1: Nu știu ce să fac.

V2: Chiar nu…?

V1: Nu mai am un partener de viață. Tu’nțelegi. De un an.

V2: Păi,….”

În stația de metro, mulți studenți și studente. E ora când învățământul de zi la seral, nivel masterat, se termină. Nu știu de ce, între cele două frânturi de conversație overheard, de la dus și de la-ntors, se produce, ușor, firesc, o legătură. N-aș vrea să o explic. Atâtea explicații omoară adevărul. Care e simplu. Uneori, dureros.

Mă gândesc acum, azi, încă odată, la ei, la oamenii foarte tineri, la tinerii care fac studii superioare în România, dar și la cei care nu au de gând să le facă. Azi.  La un an după.  În fond, nu vrem decât să trăim. Problema e: CUM?

Standard