Artele Educației, Artele în Societate, Generale

Ce făceau ei la școală? Să știi să (-mi) vorbești (2)

Cum învățau să vorbească cei vechi, cum erau pregătiți, prin educarea vorbirii în public, să se prezinte în fața concetățenilor lor? Nu voi intra în detalii chiar dacă, multe, sunt fascinante și instructive încă și astăzi. Învățarea, în vremea lui Aelius Theon (prima jumătate a secolului II) și a altor retori era fie la școală, fie, pentru multă vreme, acasă. „Exercițiile pregătitoare” erau programate între ora de gramatică și cea de retorică. Theon preconizează cincisprezece exerciții al căror scop era ca adolescenților (de obicei, între 12 și 15 ani) să le fie oferită o educație morală în spiritul lui Cicero. (Theon, 2002) Ceea ce numim noi azi, adesea formalizând și denaturând excesiv, „skills”  și „competences”, era atunci acel tip de pedagogie care permitea (pre)adolescenților ca, prin exerciții structurate de la simplu la complex, să poată să facă față provocărilor vieții adulte în situația în care urmau să abordeze public, prin discurs, subiecte complexe ale comunității. Pregătirea pentru a vorbi în public e esențială, face, în epocă, obiect al multor preocupări, „tratate”, dar și exersări continue în public, Demostene, ca orator, și Quintilian, ca teoretician, fiind, fără îndoială, figurile emblematice până la Cicero.

Demostene Trinity College sursa dreamstime.com

Demostene Trinity College sursa dreamstime.com

Revenind, cele cincisprezece exerciții pregătitoare sunt, la Theon: chreía, fabula, povestirea, locul, descrierea, prosopopeea, elogiul și învinuirea, paralela, teza, legea, citirea, ascultarea, parafraza, elaborarea, contrazicerea.(Salazar 2003: 78) Vedeta acestor exerciții este, fără îndoială, „chreía”/χρεία  ( ceea ce înseamnă, pe scurt, expunerea unui fapt sau a unei acțiuni) care cere elevilor, încă de la începuturile pregătirii lor, să o construiască  parcurgând următoarele etape: prezentarea acțiunii/faptului/persoanei, parafrazarea, motivarea opiniei, contrazicerea tezei contrare, compararea cu subiecte învecinate, exemplul sau anecdota, citarea unei autorități, concluzia privind propria raportare la subiect. La vârsta aceea, exersarea era complexă, iar profesorii urmau căile și ale altor discipline căci viitorul retor, ca persoană morală, nu putea fi decât un om complex, stăpân pe mijloacele sale de exprimare, scrisă și vorbită.

Observați, între etape, și ascultarea: în școală, pentru a putea răspunde era obligatoriu să știi să asculți pentru a reține. Exercițiul acesta lipsește astăzi iar consecințele acestei lipse sunt dramatice. Biserica va dezvolta mai târziu „exercițiul” ascultării, dar aici e în și cu sensul supunerii. Voi reveni, în alt episod, asupra acestui subiect căci tradițiile Bisericii, mai ales cele monahale, oferă o perspectivă surprinzătoare, poate, asupra drumului de la exprimarea liberă (dar lucrată complex prin învățare și educare), care era scopul pedagogiei grecești (vezi nașterea și istoria unui concept celebru, parrhēsia, care se referă la a spune ce ai în minte, cu curaj), până la închiderea cuvântului liber prin practici monahale și dogmă. „Nu e voie să…” devine, în timp, un principiu pedagogic larg răspândit, până azi,  afectând, în anumite condiții, dezvoltarea normală a copilului. Interdicțiile, cu sancțiunile aferente, sunt de găsit în multe culturi, civilizații, uneori în forme și prescrieri diferite.

discurs public sursa emersonkent.com

discurs public sursa emersonkent.com

Pregătirea pentru vorbirea în public ține cont de structura învățământului în epocă, firește. În esență, Școala vorbirii, retorica, repudiată, ca și Poezia, de către Platon, avea să fie pusă în rostul ei de către Aristotel pentru care Poezia și retorica se revendică de la Filosofie. Demonstrația sa, în Retorica, pune retorica la același nivel cu ceea ce Platon, magistrul său, considera ca fiind încununarea spiritului uman, dialectica. Într-o lucrare de mare valoare, clasică, Ernst Robert Curtius

Ernst Robert Curtius sursa medievalists.net

Ernst Robert Curtius sursa medievalists.net

(1970: 85-86) analizează această relație și sintetizează sistemul retoricii grecești vechi care urmează să fie transmis Romei și apoi în perioada medievală când apar universitățile: „Privită ca teorie artistică (ars), retorica se compune din cinci părți: inventio (euristica), dispositio (ordonarea), elocutio (expresia), memoria, actio (dicțiunea).” Elocvența e la mare preț căci, pentru că omul e singurul care poate vorbi între viețuitoare, omul ideal nu poate fi decât oratorul, scrie Quintilian. Iar elocvența, care e obiectul retoricii, este: judiciară, deliberativă și panegerică. Studierea retoricii în școală devine astfel emblematică pentru omul din vechime, structurantă pentru personalitate și, tot de la Quintilian, ceva esențial formator pentru orator: „Oratorul trebuie să cunoască metodele prin care se formează caracterul moral”. (Quintilian 1974: 346).

Quintilian sursa ebay.com

Quintilian sursa ebay.com

Formarea elitelor este, astfel tributară, studiului retoricii și exersării publice a vorbirii pentru secolele care vor veni. Prepuberii și adolescenții erau pregătiți, prin „rituri de trecere” (cel al efebilor este cel mai complex), diferite, căci și comunitățile politice și religioase diferă în lumea greacă veche. O lungă perioadă, școala oratoriei era acasă, mediu care permite și construirea viitoarelor alianțe ale încă adolescentului de acum. De la jumătatea secolului V î.e.n, educația muzicală și cea militară, preponderente în educație până atunci, cedează vizibil locul artelor vorbirii.  (Griffith 2001: 71). Roma preia această moștenire și dă Actorului un rol tot mai vizibil în pregătirea Vorbirii în public. (va urma)

 

 

 

 

 

 

Curtius, Ernst Robert (1970). Literatura europeană și Evul mediu latin. București: Univers (ed. orig. 1947)

Griffith, Mark. (2001) ” ‘Public ‘ and ‘Private’ in Early Greek Institutions of Education” în  Too, Yun Lee. (ed.) Education in Greek and Roman Antiquity„.Köln, Leiden, Boston: Brill

Quintilian. (1974). Arta oratorică, III. București: Minerva (trad. Maria Hetco)

Salazar, Philippe-J. (2003). L’art de parler. Anthologie de manuels d’éloquence. Paris: Klincksieck

Theon, Aelius (2002). Progymnasmata. Paris: Les Belles Lettres (trad. de Michel Patillon)

Standard
Generale

Ce ne doare? Să știi să (-mi) vorbești (1)

 

Din timpul studiilor mele filologice, când am citit prima oară „Oratori, retori și limbuți” (1902), studiul lui Titu Maiorescu, dar și din experiența didactică și de cercetare, știam cât de importantă este educarea vorbirii în unele profesii precum cele de actor, cântăreț. Aveam să descopăr că presupunerea mea s-a dovedit eronată că aceasta e la fel de importantă și în altele precum profesoratul, medicina, preoția, politica. Desigur, sunt țări unde presupunerea, cel puțin pentru unele profesii, se confirmă, precum în Franța sau Anglia ori Statele Unite.

sursa genardmethod.com

sursa genardmethod.com

La noi, precaritatea vorbirii în public ne apare tot mai limpede la toate nivelele – administrație, politică, Școală, micro și macrocomunități, interacțiunile cotidiene. Am întrebat persoane din medicină, preoți, profesori de la Drept dacă între studiile făcute a existat și unul privind educarea vorbirii. Mi se părea esențial. Răspunsul a fost limpede: nu. Persoane cu funcții bine precizate sunt neperformante când deschid gura. Uneori, pare un chin. Mai rău, chiar dacă gândesc bine, vehiculul oral străbate aiurea terenul ideii care, dacă ajunge la public, e malformată, distorsionată.

Cu atât e tot mai incredibilă preocuparea, secole de-a rândul, și înainte și după apariția scrisului, pentru educarea vorbirii în public. Preocuparea e străveche, în Europa, Platon, apoi Aristotel și Quintilian, crează nu numai bazele, ci și orizontul consistent al acesteia. În acest orizont este înregistrată figura lui Aelius Theon și opera sa, Progymnasmata („Exerciții pregătitoare”), menită educării oratorilor, Theon însuși (prima jumătate a secolului II e.n.) fiind unul dintre ei. Tratatul are mai degrabă alura unei anexe la cursul său de retorică. Însemnătatea acestor exerciții e mare, atât Quintilian,

sursa https://biographyworldweb.blogspot.com

sursa https://biographyworldweb.blogspot.com

în celebra sa Institutio oratoria, cât și istoricul roman Suetonius vorbind despre rolul lor în pregătirea și educarea vorbirii pentru susținerea sa în public. Pentru lumea veche, oratoria era insemnul major al politicului; cine știa să vorbească în public putea să convingă și să determine aprobarea acțiunilor politice. Cicero este un exemplu uriaș în această privință. Politicanul ca orator se forma adesea cu sprijinul unui profesionist. Acesta era, firește, Actorul.

Dar despre ce este…vorba? Cum vedea Theon pregătirea? Să spun, în primul rând, că aceasta era un vehicul al unei pedagogii. Cum scrisese deja Quintilian, pregătirea unui orator presupunea organizarea studiilor „din fragedă copilărie”. Această educație timpurie putea permite formarea oratorului perfect, „care nu poate fi decât și un om integru”.(trad. Maria Hetco).

Theon propune cincisprezece exerciții pregătitoare ca un fel de trecere de la studiul gramaticii la arta oratoriei. Important, autorul e conștient că nu toată lumea este egal dotată în vederea performanței vorbirii în public, și atunci – spre deosebire de multe cărți de azi care oferă un standard, un șablon privind antrenamentul pentru a vorbi în public, garantând succesul, desigur – exercițiile trebuie adaptate după ce este descoperit cu ce e „dăruit” elevul: etos, patos, logos. Există încă dinainte de Theon, ideea că a învăța să vorbești bine, nu înseamnă numai să ai cunoștințe de filosofie și chiar și din alte „arte”, ci și aplicarea diferențiată, în funcție de elevi, a conținuturilor.

Pentru greci, barbarul era cel care nu știa greacă. Cine nu cunoaște greaca, adică cine nu cunoaște logica, dialectica, nu stăpânește Arta discursului. Cum i-ar învăța pe alții? Legitimitatea nu este dată de faptul de a câștiga alegeri, ci de faptul de a guverna, de a lua decizii pentru polis, pentru stat în ansamblu. Interesant este că cuvântul „barbar” are aceeași rădăcină ca și bâlbâitul, „a bâlbâi”. Pentru că pentru greci, limba barbarilor suna ca o bâlbâială nesfârșită. Dacă te bâlbâi, nu vei mai fi legitim. Avem adesea, azi, urmărind oameni cu funcții importante în stat, senzația „nelegitimității”; bâlbâiala e lipsa unei educări a vorbirii, a construcției unui argument, a prezentării unei teze, a exercițiului logicii și argumentării. (va urma)

 

Standard