Artele Comunicării, Artele în Societate, Generale

Artele vii și îndepărtarea

sursa The Conversation.com

sursa The Conversation.com

Citesc numărul recent din Sciences humaines  al cărui „dosar” e dedicat autismului. Aflu mai multe între care și despre cum e privită „izolarea” în autism, faptul că o persoană nu funcționează „normal” și atunci e stigmatizată sau, mai rău, ignorată. Mai rău pentru că stigmatul poate fi înlăturat, dar cu ignorarea bătălia e foarte greu, uneori , imposibil de câștigat. Și, inevitabil, mă gândeam la consecințele practice, pentru corpul, mintea interpreților din artele spectacolului. Dar și pentru, la alt nivel, regizorii din teatru, dans, operă. Izolați, acum, trăind cu incertitudinea schimbătoare a constrângerilor fizice, ei și ele încearcă să găsească soluții pentru viitorul inceret al unei lumi terorizată de un virus policalificat în a distruge celule vii. Una dintre acestea, ce sunt „atacate” acum, în societate, prin necesitatea care a impus/impune măsuri de distanțare fizică între persoane, sunt teatrul și dansul. Insist asupra lor pentru că procesul de creație în aceste două arte vii este, într-o măsură, asemănător, dar, în unele privințe (mișcarea, atingerea) diferit. O banalitate, dureroasă acum: spectacolul de Teatru, spectacolul de Dans sunt create și nu pot exista decât dacă pot fi prezentate pe viu în fața sau în publicul lor. Un între sistem de creație, un instrumentar specific, moduri ale repetiției etc. se bazează pe asta. Actualul context legal/social restrictiv dezvoltă o interdicție care nu e o cenzură, ci începutul anihilării unor arte. În fața morții sau a suferinței, presupuse în masă, statele, guvernele, iau măsuri care, în practică, fac imposibil procesul de creație și de difuzare a creației. Așa cum îl știam până acum.Desigur, există varianta realizării lor în online. Dar…asta e ceva cu totul diferit.

Artiștii se văd acum împinși într-o existență care le e străină. Ei nu pot comunica, lucra pe viu și dezvoltă, prin izolare artistică, sindromul autismului artistic. Vedem teatru online cu disperarea îndepărtării de pământul ferm, pe marea necunoscută și fără harta viitorului. Nu e vina lor, cum nu e nici a celor care prezintă afecțiunea autismului. Dar, în timp ce la cei din urmă afecțiunea apare din cauze care, adesea, nu pot fi identificate, în cazul artiștilor cauzele sunt cunoscute. Știința, în  cazul autismului, a dezvoltat, în ultimele decenii, moduri de identificare, tratare a afecțiuni, dispozitive școlar-sociale pentru ca (auto)izolarea celor afectați de autism să nu devină dramatică și cu consecințe ireversibile. În cazul artiștilor scenei, științele și artele nu au dezvoltat nimic. Căci situația s-a produs atât de brusc, cu o contagiozitate rapidă atât de mare, încât măsurile luate în România privind supraviețuirea artiștilor seamănă a praf în vântul disperării. În alte țări, lucrurile nu stau mai bine, mai ales acolo unde subvenția de la stat e (mult) mai mică. Preocuparea la noi e mai mult față de instituții decât față de artiști. Ce se poate face dacă tu ca actor, tu ca actriță, tu ca dansator, dansatoare, balerin/ă, tu ca regizor  sau coregraf nu mai poți lucra pe scenă, la repetiții, pentru a prezenta apoi spectacolul unui public atenționat încă de la intrare: dezinfectant, temperatură, distanțare în scaunele din sală etc? Nu, e limpede că nu așa se poate face revenirea la „normalitate”. Soluția: trebuie schimbată perspectiva asupra relației creație-artist-public pentru a nu rămâne la mâna incertitudinii prelungite numită: va trebuie să coabităm cu acest virus (dar și cu altele”).

Cum schimbi perspectiva? Reanalizând elementele procesului. Contactul publicului cu spectacolul se face, tradițional, prin prezentarea publicului la data/ora anunțată, cu un bilet cu locul respectiv, fiecare își caută locul sau e dirijat spre acesta, se așează, cot în cot cu vecinul-spectator. Scaunele sunt fixate în podea. Dacă nu ar mai fi? Regizorul italian Gabriele Vacis reimaginează desfășurarea procesului teatral, pe partea de creație, dar și pe partea de participare a publicului. Sugestii ale sale ar merita să fie analizate și, cu curaj, adoptate.

Teatrul si VR sursa virtualrealitypop.com

Teatrul si VR sursa virtualrealitypop.com

Sunt grupuri, companii teatrale care exersează forme ale „teatrului imersiv” unde granițele între interpreți și public sunt desființate iar realitatea virtuală predomină. Un virus, însă, nu are granițe.

Mă gândisem și eu că multe teatre de la noi, cele subvenționate, în condițiile de acum, ar trebui să schimbe modul folosirii spațiului, ar trebui, unde arhitectura interioară permite, să modifice mobilierul etc. Dacă repetițiile pot avea loc, cu respectarea măsurilor sanitare deja cunoscute, în fiecare zi, la venirea la teatru, accesul publicului trebuie reconsiderat fundamental. Nu îi poți așeza ca în tramvai sau la restaurant, un loc ocupat, două nu, la stânga/dreapta, în față/în spate. Acela nu mai e un public teatral, ci un public pandemic. Dar accesul dirijat, după măsurile sanitare respective la intrare, în geografia variabilă a spațiului destinat lui, s-ar putea face. Desigur, în sălile teatrelor mari, lucrul e imposibil. Sau aproape.

sursa Wikipedia (scenă din teatrul lui Augusto Boal)

sursa Wikipedia (scenă din teatrul lui Augusto Boal)

Discuția aceasta include și reconsiderarea misiunii, profilului teatrelor și, mai ales, a finanțării, nu atât a instituțiilor cât mai ales și cu precădere a artiștilor. Căci virusul atacă mai întâi omul, până închide total instituția. În media nu vine vorba aproape deloc de o categorie specială: tehnicienii scenei care, acum, sunt, la fel, într-o situație critică.

Să spunem că într-un an-doi, un vaccin va rezolva problema de acum. Asta în ideea că toată lumea va accepta să fie vaccinată. Să spunem că lecția de acum va îndrepta erori mari din sistemele de sănătate naționale. Cum rămâne, însă, cu Africa sau părți din Asia? Acolo sărăcia (= sistem sanitar slab performant, lipsa de personal etc.), în ciuda eforturilor de decenii, rămâne. Occidentul a pompat resurse și personal calificat (cât s-a dorit, cât s-a putut), dar problema a rămas. Poate nu la fel de acută. Lipsa apei sau a unui sistem educațional ca lumea subminează încontinuu eforturile oneste de ajutorare. Viteza de contagiune a noului coronavirus a surprins pe toată lumea. Carantinarea unui continent unde vreun nou virus își va face de cap rapid e dintr-un film SF. Și horror. Nu trebuie să…ne imaginăm. Am văzut ce s-a întâmplat, într-o săptămână în Italia: imaginea îmi rămâne, aceea cu siciriele aduse în biserică, în lipsa unei alternative, ca urmare a depășirii limitelor sistemului de absorbție a șocului epidemic.

Suntem acum preveniți că virușii se manifestă în fel și chip, au o evoluție imprevizibilă, dar favorizată de șocuri produse de om asupra naturii. Modul în care atacă omul ecosisteme întregi nu este egalat de nimic pe lumea aceasta. De aici și stranii obiceiuri, unele revelate, încă odată, de actuala pandemie.  Nu vreau să spun că a trăi într-o lume guvernată de contracararea permanentă a virușilor e ce ne așteaptă. Dar, pentru a trăi normal, e bine să te pregătești constant pentru anormal. Hope for the best, prepare for the worst. Cred că și sistemul artelor, cu precădere al artelor vii, va avea în vedere tehnici de adaptare la o nouă dinamică a relației normal-anormal: modul de lucru, spațiile de lucru, accesul și prezența publicului trebuie reconsiderate și din această perspectivă.

Timpul care ne așteaptă, anii care vin cer schimbări de paradigme, reformularea unor întrebări ale căror răspunsuri au făcut frumos în eseuri sorbonarde și în teorii teatrale care au „labelizat” moduri ale creației dramaturgice și spectaculare, timp de decenii. A fost „nevoie” de o pandemie ca acestea să fie puse acum sub semnul incertitudinii. Ce facem acum? Lucrăm la…noi tehnici ale izolării, ale îndepărtării în siguranță. Nu cred că este o soluție, poate una de…avarie.

E nevoie de o nouă forță de a crea adevărul real al iluziei.  Teatrul și dansul au potențialul, au forța de a produce schimbarea. Dar Artiștii? Schimbarea de la ei și ele vine, greu de crezut că dintr-un birou. Dar și de la oamenii care sunt implicați activ în conceperea și desfășurarea proiectelor artistice. Încurajarea, sprijinirea lor acum e esențială. Căci artele vii sunt, ca nimic altceva, imaginea unei umanități vii, nu mediate. Dacă nu suntem acolo, împreună, simțindu-ne, totul nu va fi decât izolare artistică. Desigur, ne vom spune apoi, unii altora, pe videochat, ce-am simțit.

Standard