Dorina Chirac este o actriță care marchează un teritoriu special al artei actorului. În teatru, în film, la radio, în concert. Evoluțiile ei, modul în care construiește propria interpretare, dar și relația scenică indică o sensibilitate hrănită de o reactivitate rară. Când un actor nu mai reacționează, ci răspunde „meseriaș” numai, ceva din fibra lui s-a rigidizat. Nu numai în arta sa, ci și în viața sa.
„Am ieșit in stradă zile la rând. pentru civilizație. Pentru siguranță. am ieșit să schimb lumea. să o fac mai frumoasă acum, cât încă nu își dă seama copilul meu cât e lumea de-ncurcată și tristă. Am strigat să fiu respectată. nu vreau nimic pe degeaba. Vreau să muncesc in continuare cinstit și implicat si să fiu plătită pentru ce și cum și cât fac. Au trecut câteva zile și deja cred c-am visat. Cred că lumea nu vrea încă să fie schimbată.
Am lipsit motivat aseară. Mi-e greu, însă, să îți motivez ție absențele. și, crede-mă, vreau să fac asta.”
(mesaj pentru Klaus Iohannis, pe pagina sa de Facebook, noiembrie 2015)
Cum ai descrie teatrul tău?
La ora asta teatrul meu e un geam fumuriu din dosul căruia îmi permit să mă strâmb. Și să plâng. Și să stau cu ochii în gol căzută în mine. De departe nu se vede ce fac. E nevoie ca publicul să se apropie de mașina super-șmecheră în care șed pe bancheta din spate, ca să mă vadă (emoticon râzăreț). Il chem claxonând.
Vreau să spun că prefer compoziția. Stau ascunsă și manevrez masca, din spate. O fi timiditate. Sau perversiune, cumva. Amândouă. Nu fac declarații de dragoste pe față, îmi par comune și îmi ies bâlbâite. Devin mai liberă pe post de Cyrano ascuns care suflă personajului mai frumos adevărul iubirii. Eu sunt și Cyrano și personajul frumos. În ultima vreme spun adevărul doar din spatele unui personaj compus. Așa îmi pare puternic. Așa îmi țin la adăpost cercetarea naturii umane. Ăsta e teatrul meu: coborâre în sinele meu până la sinele nostru. M-am prins că e un domeniu in care descoperi la nesfârșit. Și fac asta adânc fabricându-mi însă (credibil, cred) o suprafață protectoare. ”În fiecare moment omul este sincer și identic cu sine însuși. Se maschează? Ei, da, firește! Dar numai pentru a semăna cu ceva mai presus de el. Am observat adesea că mascându-se, el se demască nițel.” (M. Gorki)
Ce spune celorlalți teatrul meu fabricat? Adevărul.
Cum funcționează teatrul tău în teatrul din România?
Se strecoară. Se face că plouă, câteodată. Dă șpagă.
Care este lucrul de care ești mulțumită în felul în care lucrezi?
Îmi dau voie să greșesc. Îmi dau voie.
Cum percepi publicul teatrului de la noi?
Imatur. Fixist ca un preșcolar. Nu-i plac surprizele, nici de bine, nici de rău. Producțiile întrețin asta. Mă încăpățânez să spun, când lucrez, că joc pentru cei doi din sală care înțeleg toate lucrurile pe care le-am gândit eu. Și mă încăpățânez să sper că ceilalți vor recepta cu niște alte simțuri investiția mea.
Ce obstacole crezi că împiedică buna dezvolare a teatrului în România?
Lipsa noastră de implicare în ce înseamnă reorganizarea teatrelor. Incultura celor de sus de care depinde teatrul de stat trebuie amendată sever din interior; e o prăpastie uriașă între viața teatrală și cei care se presupune că o controlează. Deci nu ne controlează cine trebuie, iar fără control, se petrec greșeli inimaginabile, pentru că, nu-i așa, ”nu sunt banii noștri” și salariul ăla e oricum mizerabil, dar merge. Trecem cu vederea. Orice poate fi trecut cu vederea. Asta e grav. Sunt multe grave în teatru. M-am apucat să fac lista mea. Dar cea mai gravă e situația actorului și a personalului tehnic de scenă.
Dacă ai fi în rolul cuiva care decide….
Of, nu am răspunsul. Dacă îl aveam, chiar eram eu cea care decide. Eu aș lua măsuri extreme, ca și în învățământ. Aș îngheța anul și aș trimite tot personalul la reeducare. Cu specialiști. O, nu putem face asta, ar fi dictatură, chiar dacă ar fi luminată. Sistemul e cu bulină roșie. Dar are toate autorizațiile. Mai tânărul meu coleg Alexandru Bogdan spunea că nu putem pregăti pe margine un sistem paralel care să ia locul la un moment dat celui vechi, căci în timpul ăsta sistemul vechi se dezvoltă și el monstruos mai departe, și atunci e mai potrivit să acționezi din interior, insistent și important. Asta cred că deja facem, cumva. Deja. Începe să se audă.
Ai nevoie de critica teatrală?
Am nevoie. Și n-am. Sunt printre cei care știu ce fac și unde se află, și care lucrează la infinit la un rol. Bucuria în teatru e că nu există ”stop. tras.” ca la film. În teatru mai ai întotdeauna o șansă. Citesc rar cronici. Le detest pe cele laudative și pe cele veninoase. Cei mai mulți cronicari au simpatii și antipatii vădite și scriu la comandă (pe care nu le-o dă nimeni!). Îi admir pe cei care scriu iubind teatrul, spre corecția lui, nu spre lipsirea lui de aripi.
Ești liberă în ceea ce faci în teatru?
Sunt liberă. Dar câteodată lupt pentru asta. Și ies deosebit de rănită. Dar nu renunț. Dependența de libertate e mai mare. Mă lupt și cu regizorul câteodată. Lupt să cântăm în major, important.
Cum ar arăta textul pe care încă nu l-ai găsit?
Așa cum nu am un rol pe care să mi-l doresc, așa nu am o proiecție asupra unui text dorit. Am însă o proiecție asupra unei întâlniri așteptate: un regizor ”vizitat”, niște parteneri disponibili și o poveste care să vorbească întâlnirea asta a noastră. Deci caut pretext, cred, nu text. În mod sigur la bază va fi un text bun.
Cu ce riscuri se poate confrunta astăzi un om de teatru în profesie?
Apariția comodității. Pe mine mă sperie ușurința. Ușurința trebuie să ajungă să fie prezentă doar în spectacol. Îmi inventez garduri în lucru și sunt în stare să schimb complet direcția unui rol, dacă la prima vedere îmi pare cunoscut drumul. De-aia îi mulțumesc lui Afrim că mi-a propus la 42 de ani o lume în care nu am călcat niciodată. Altfel, sunt obligată să inventez singură o lume nouă la fiecare proiect. E mai greu si mai riscant.
Când te simți bine în teatru?
Mă simt bine când vorbesc noaptea pe messenger cu partenerul de scenă și cu regizorul despre piesă. Când nu dorm și când uit să mănânc și când mă urc în autobuzul greșit, că mă obsedează povestea. Am avut noroc: s-a întâmplat des.
De ce ai încuraja un tânăr să facă teatru?
Ca să se descopere pe sine, și pe sine în raport cu lumea. „Dacă faci asta cinstit, ai privilegiul să trăiești mai multe existențe.” Zice Yuri Kordonsky. Nu încurajez pe cineva să își facă și meserie din teatru, decât dacă nu poate trăi fără asta, decât dacă poate fi și stăpân și sclav, deopotrivă. Și dacă poate tolera nedreptatea. Teatrul nu e o lume a dreptății, nu trebuie să fie așa. E supus întâmplarii și gustului.
Care e valoarea în afara talentului, înzestrării, darului care ar defini ființa actorului?
Cinstea.
Ce te-a învățat experiența teatrala de până acum?
Că nu știu nimic despre nimic. Cu cât aflu mai multe, cu atât devin mai tâmpită. Happy me. I keep learning. Stay young.
Cum vezi Studiile teatrale la noi?
Of, Școala! E o prăpastie, un hău între teatru (ăsta cu bulină) și școală (la pământ). Lipsa profesorilor responsabili spiritual e o nenorocire. Totul e aproximativ. Remaiat. Prost remaiat. Și toți merg pe burtă meschin. Acceptă un număr mare de studenți ca să își mențină salariile (dependente de număr de cursanți), deși știu că nu se poate lucra cu atâția deodată, căci nu se poate preda cursul de actorie pe tablă, să învețe studenții acasă. Nu sunt artiști printre profesori. Sunt doar câțiva meseriași printre ei. Scriam undeva că am învățat de la rectorul nostru Victor Rebengiuc materia ”atitudine față de teatru”.
Cine poate preda asta în școala de azi?