Acum câteva zile o știre privind disecarea unei leoaice dintr-o zoo din Danemarca, în scop educațional, în fața unei asistențe formată din copii și părinții lor, a stârnit reacții diverse în lume.Suntem, unii, oripilați de această lecție de anatomie publică, dar luăm de la supermarket carne ambalată ca s-o gătim și mânca acasă. Ceva nu e în regulă? Să fie numai diferențele culturale care arată că S.U.A., Europa și Danemarca, în particular, văd diferit problema?
Un mic video, prin hyperlink-ul de mai jos, prezintă această lecție de anatomie și câteva cuvinte ale părinților. Nu și ale copiilor.
Un articol din „The Guardian” pune câteva dintre datele problemei pe masa opiniei publice. Suntem, unii, oripilați de această lecție de anatomie publică, dar luăm de la supermarket carne ambalată ca s-o gătim și mânca acasă. Ceva nu e în regulă? Să fie numai diferențele culturale care arată că S.U.A., Europa și Danemarca, în particular, văd diferit problema? Când girafa Marius a fost disecată în public tot la o zoo din Danemarca, reacția împotrivă a fost mare – să fi fost și pentru că animalul mort avea și un nume? -, dar, cum se întreabă un oficial danez, de Crăciun, în același an, au fost tranșați în Danemarca 1,8 milioane de porci și nimeni nu a protestat. Deci, ce nu e în regulă? Faptul că prea antropomorfizăm animalele sau faptul că avem, cum spunea un comentator, o viziune Disney asupra lor? Argumentele danezilor, oficiale, profesionale și civice par să meargă – atât cât am putut să-mi dau seama – în două direcții: una justificativă (tradiția multiseculară a obiceiului provenind din civilizația agricolă), alta educativă (copiii „trebuie” să știe despre animale cum arată pe dinăuntru). desigur, că dimensiunea a doua a cea care atrage atenția imediat
Tradiția. Danemarca are o tradiție de peste patru secole în acest „show”, disecția publică a animalelor, în scopuri educaționale (nu știu dacă chiar de la început). E o parte consistentă a unui background agricol, cum afirmă mulți experți și oficiali danezi. O tradiție multimilenară, însă, e aceea a conviețuirii cu animalele, în general, care a dus la evoluția humanoizilor în prădători la rândul lor. Ce mi se pare, însă, interesant e că, în culturile vechi, dincolo de simbolistica religioasă, animalele au fost și prima sursă de cunoaștere privind anatomia corpului, animal și uman. Încă de atunci, acum mai bine de patru milenii, în Mesopotamia, disecția era înfăptuită fie în scop religios, fie în scopul cunoașterii. Disecția pe corpul uman e permisă, și numai îi scopuri educațional-științifice, târziu, în secolul 16. Atunci apar primele teatre anatomice, în Italia, primul fiind la Universitatea din Padova. Disecția era performată ca un spectacol teatral, dar numai în beneficiul studenților și corpului profesoral de la facultățile de medicină. Marele anatomist Andrea Vesalius este cel care, chestionând cunoașterea anatomică reprezentată de marele medic al Antichității, Galenus, performează disecții pe cadavre, iar reprezentările iconografice de epocă ilustrează caracterul spectacular al acestora. Întrebat în timpul disecției unui câine dacă inima și arterele au o mișcare specifică, Vesalius a răspuns că „ar trebui să simțiți asta cu mâinile voastre”, „înveți puțin dintr-o demonstrație ca asta dacă nu iei lucrurile astea în propriile mâini”. A vedea, a spus atunci Vesalius, înseamnă să atingi.
Lecția de anatomie.
Thus a variety of specialists emerged to attend to the health needs of the ancient Mesopotamians and their animals. Through ritual sacrifice and the dissection of animal entrails, these priests recorded their detailed knowledge of animal pathology and anatomy in cuneiform texts and claimed responsibility for driving out the evil spirits that afflicted both humans and other animals with illness. More significantly, temple-based lay healers, known as azus, provided practical, rather than spiritual, help to the ancient Mesopotamian people and their animals. These specialists administered medicinal preparations and also practised surgery and obstetrics on their human and animal patients (Schwabe 1978:103-5).
Likewise, in ancient Egypt, the burden of responsibility for animal care—particularly with regard to sacrificial animals—fell to the men of religion. Disease was believed to have supernatural origins, priests were therefore likely urged by animal owners to seek communion with the gods to ask them to intervene and preserve the health of ailing beasts. The early Egyptians’ knowledge of the physiology and anatomy of animals—and through analogy that of humans—was inextricably interwoven with spiritual belief and religious ritual. Again, as in ancient Mesopotamia, there was a division of labour—particularly with regard to ritual duties—amongst different kinds of priest (Schwabe 1978:72). It is thought that these priests probably gained much practical experience in looking after animals; the observations of animal biology which they made while performing their priestly rites—i.e. sacrifice and divination—were eventually translated into ‘medical’ knowledge which could be applied in the treatment of both animals and humans (Schwabe 1984:256-7). This knowledge was transcribed by such priests. A few medical papyri, dating from the times of the Middle Kingdom, survived the passage of time and were unearthed during the late nineteenth century in archaeological excavations (Frey 1985). These papyri furnish us with concrete, though fragmentary, information about medical matters in ancient Egypt.
The Kahun papyrus is probably the most famous of these ancient
(Joanna Swabe, Animals, Disease, and Human Society: Human-Animal Relations and the Rise of Veterinary Medicine (London: Routledge, 1999), 71, http://www.questia.com/read/102904304/animals-disease-and-human-society-human-animal.)