Scriem mulți dintre noi despre Școală, despre Educație: articole, comentarii pe forum-uri, postări de Facebook, câteodată și o carte, multe comunicări științifice etc. Subiectul ne interesează, nu există cineva care să nu aibe o părere sau un punct de vedere, o opinie măcar. Dezbateri oficiale, punerea în dezbatere publică a unor aspecte ale Legii educației sau a unor modificări propuse privind articole sau prevederi ale acesteia, toate produc o inflație, o saturație: asta arată că problema a devenit, în timp, aproape insolubilă? Așa cum nu știm de ce, cu atâția bani europeni, nu reușim să construim o autostradă de la un capăt la altul – iar banii s-au consumat deja -, tot așa nu știm cum se face că, deși Educația e un subiect media zilnic, aceasta, Educația, e tot mai mult pierdută din vedere. Am vorbit despre problemele Școlii într-un interviu în Gândul, probabil că voi mai continua să o fac deși semne încurajatoare nu se arată. Am senzația că, la fel ca și cu problema calității, a competenței, a integrității, toate acestea, „zgomotele”, sunt încurajate să se întâmple. Cu cât zgomotul e mai mare, cu atât e limpede că nu vom avea o…muzică decentă. Noi suntem mult mai pricepuți în a face zgomot decât să cântăm decent. Dar știm asta, nu-i așa?
Ce poți să crezi când primești o invitație la o dezbatere la o comisie de specialitate a Camerei deputaților, cu o zi-două înainte de data prevăzută, ca să discuți despre modificări la o ordonanță care completează o lege care…? Dacă la acest nivel lucrurile sunt luate așa, pe ideea să facem zgomot, ce mai poți spune?
De ce nu facem ce trebuie?
De ce ministerul sau/și președinția nu desemnează un Grup, să-i spunem Educația pentru mâine, cu participare internă de două treimi și o treime din experți străini, care să aibe un mandat pe o durată determinată agreat de statul român, cu obiective clare de evaluare, diagnoză, prognoză și recomandări privind construcția sistemică a Educației? Un Raport care să așeze Educația românească pe drumul cel bun și drept și care să pună în dialog competența, viziunea, creativitatea profesioniștilor și experților Școlii cu secolul în care trăim? Secolul 21. Un raport care să genereze o dezbatere publică autentică, nu una acaparată, ci asumată de politic? Membrii Grupului ar trebui detașați din pozițiile pe care le ocupă pe o perioadă de 7-9 luni sau lucrul la Raport ar trebui inclus în Fișa postului acestor persoane astfel încât grupul să poată lucra efectiv, eficient, concentrat pe subiectul Educației românești a secolului 21. Un calendar al acestor operațiuni ar trebui agreat de executiv și legislativ astfel încât Raportul să poată genera punerea în practică a schimbărilor gradual în funcție de factori de predictibilitate social-economici și de răspunsul clar la întrebarea: ce fel de Educație vrem pentru ciclurile de vârstă, ce fel de relație vrem între obiectivele Educției ținând cont de interconectarea vârstelor, ce fel de relație vrem între lumea Educației din România și globalizarea producerii cunoașterii?
Desigur, un Grup, un Raport nu sunt soluția magică, medicamentul miraculos care odată administrat ne scapă de boli grave de sistem. S-au mai creat, s-au mai făcut. Problema e acum să ne putem concentra pe lucrurile grave care s-au întâmplat într-un sfert de secol, să putem privi cu luciditate la ce suntem ca Educație în raport cu lumea la care integrarea în UE ne-a conectat brutal, aș zice, zguduindu-ne obișnuințele, zeflemeaua noastră tradițională, incapacități reale temporare, peste toate plutind un politicianism cu efecte dezintegratoare.
De ce nu facem ce trebuie?
Abandonul școlar crește, rata analfabetismului crește, dizarmonia curiculară și lipsa de viziune privind manualele școlare în raport cu vârsta, nivelul de cunoaștere și mod de a judeca, devin tot mai vizibile. Lipsa de performanță didactică cumulată cu anemica stimulare a carierei didactice face nevralgică problema resurselor umane în Școală. Câtă vreme cadrul didactic crede că valoarea profesională și calitatea actului didactic-pedagogic sunt date numai de arogarea ostentativă a Autorității sale sau de „fac ce pot în condițiile-astea”, nu vom avea o Școală care să pună dezvoltarea personală a elevilor, studenților între primele priorități. Câtă vreme baza materială a Școlii, lipsa condițiilor igienice, dotarea tehnologică sunt încă nesatisfăcătoare, e greu de realizat un progres sistemic. Până la manualul digital, mai importante sunt săpunul, apa, WC-ul, coșul de gunoi, ținuta decentă. Cele peste trei mii de școli care nu au încă avizul sanitar râd în fața pretențiilor de Școală europeană. Pretenția de a lucra la nivelul tehnologiei digitale când echipamentele sunt vechi, când ușile nu se închid, când nu ai cu scrie pe washboard sau sala de curs nu e curățată ori mobilierul te lasă când nu te-aștepți etc, e o iluzie fluturată adesea pe ideea bancului acela : „te prinzi ce le tropăim” (zise puricele elefantului).
Aș prefera mai mult munca furnicii decât talentul greierului. În această etapă. Numai soliști, facem un zgomot asurzitor; cu o orchestră putem vorbi deja de altceva.
De ce nu facem ce trebuie?
De ce nu? Se poate și altfel.