Nimic mai dezolant ca neputința, neștiința și resemnarea! Cele „trei surori”  deloc cehoviene visează la o Moscovă năbădăioasă, dar nu se mișcă din loc. Își plâng de milă una alteia. Degeaba, voci critice spun că „nu e bine”, ba chiar că ” E FOARTE RĂU”.

Chiar vreți să faceți ceva?

Ministerele cheltuiesc bani, câteodată în ne-știre, pentru studii de fezabilitate, de impact, de toate felurile și:

• în școli fenomene rele se propagă ca focul în bibliotecă
• manualele și performanța multor dascăli agresează elevul, cum spune profesorul Solomon Marcus
• încă nu suntem în stare să punem în acord Școala cu lumea în care trăim și să pregătim elevii/studenții pentru un viitor impredictibil
• pași concreți și benefici sunt puțini și obținuți cu eforturi exagerat de stresante
• încă nu înțelegem și nu acceptăm că Școala e școală pentru că sunt elevi și studenți și nu pentru că sunt profesori; aceștia există pentru a-i ajuta pe aceia SĂ DEVINĂ ceea ce potențialul lor indică iar misiunea profesorului este vitală, esențială în scoate la lumină acest potențial. Elevii, studenții nu sunt cutiile în care profesorii pun/aruncă ce cred ei, ce le cer documentele școlare. Elevii, studenții trebuie „scoși” din cutie, trebuie învățați programatic să gândească în afara „cutiei”, în acord cu potențialul lor stimulat să apară și să se concretizeze în forme personalizate. Dacă birocrația educației e meșteră la a crea „cutii”, profesoratul ar putea deveni expresia modului creativ de a duce educația la învățare pe drumul propriu al elevului/studentului.
• încă nu punem pe prim plan, în Educație, restructurarea completă a modului și modelelor prin care principii etice și de integritate ar trebui să funcționeze în toate ciclurile școlare, inclusiv în Studiile doctorale.
• ne e teamă sau nu știm ce e sau nu dăm doi bani sau nu înțelegem ce este comportamentul moral care structurează un caracter. Școala a pierdut deocamdată lupta cu formarea caracterelor. A ajuns ceva obscur, un cuvânt uitat din limba moartă a civilizației morale. Ceva de rușine! Aproape nimeni  nu mai spune: „sunt un om cinstit”! Dar aproape toți  spun: „asta e”, asta e lumea în care trăim. De ce am ajuns la pragul aproape insuportabil al eșecului nostru ca societate în a pune lucrurile esențiale pe drumul drept, al încrederii și integrității? A, clasa politică? De ce ne supără afirmația că aceasta suntem noi? Dacă nu ne recunoaștem în ea („eu nu i-am votat!”), de ce preferăm să ne retragem, să ne liniștim de capul nostru, fără să vedem că fiecare tăcere, fiecare neparticipare, fiecare absență ne împinge ca țară înapoi, deși facem eforturi disperate, de multe ori, să mimăm mersul înainte?
• atenți la a nu greși, la a pedepsi, complicăm ineficient cadrul legislativ care nu pune accent pe prevenire, pe deschiderea minților spre înțelegerea autentică a ce înseamnă să fii liber.
• Școala a pus la zid ideea de autenticitate.  Aceasta este „ucisă” ritualic în „lumea ca spectacol” pe care o încurajează diversele hardware ale spațiului public: politicul, media.

O recentă dezbatere organizată de Grupul pentru Dialog Social, moderată de domnii Gabriel Liiceanu și Andrei Cornea, a avut două subiecte, unul despre plagiat și universitate, altul despre lucrările științifice ale deținuților. Numitorul comun este exact principiul etic, comportamentul integru. Dar despre asta nu s-a discutat deloc. Erau trei miniștri de față (Justiție, Cultură, Educație), un fost ministru al Justiției, personalități fiecare. Era ceva ieșit din comun prezența lor acolo, disponibilitatea de a răspunde (ne)mulțumitor la întrebări. Unele acuzatoare, desigur, altele bazate pe o slabă cunoaștere a domeniului educației, al justiției.  Presa dorea să comunice publicului, justițiar, că vor fi sancțiuni, că vor fi făcute reparații (retragerea titlului de doctor ș.a.). Presiunea, la un moment dat, a fost sesizabilă, mai ales în ce îl privea pe ministrul Educației. Ceea ce participanții doreau, ca de multe ori în spațiul public, era afirmarea clară a unor răspunsuri care să arate că încrederea e meritată, că întreg sistemul pune la bază, competențe, abilități, desigur, dar și că el se bazează pe câteva valori esențiale privind etica și integritatea. Care trebuie afirmate tot mai insistent, tot mai clar. Nu am auzit, din câte știu, acele voci care să promoveze sistematic în spațiul public aceste valori. Politicul? Abia știe să lege o frază, necum să fie vector moral. Biserica Ortodoxă Română? Are alte preocupări. Familia? Stresată de traiul zilnic, de ambiții de a se autodepăși în performanța socială, de a „evada” din România neputinței de a fi cinstit și de a fi cu adevărat liber, de a vedea că există speranța că va fi o bună zi de mâine.

Chiar vreți să faceți ceva?

Buna zi de mâine înseamnă ani buni de muncă pentru un scop, nu pentru a pretinde că.

Un ministru poate fi bine intenționat, poate ști cum trebuie făcute lucrurile, dar dacă are o problemă de comunicare cu ceilalți, în spațiul public, atunci va fi greu. Educația și Comunicarea, Justiția și Comunicarea, Cultura și Comunicarea, merg mână în mână.

Cât poate face un ministru? Cât i se poate cere unui ministru? De ce acceptă cineva să fie ministru când e previzibil că, în contextul actual, rata succesului e scăzută?

Nu știu.

Știu, însă, că așteptările sunt mereu mari, suntem încă o societate care e obișnuită să aștepte, precum cei doi vagabonzi beckettieni din Așteptându-l pe Godot. Așteptarea enervată, dureroasă, tragică a unui Godot care nu (mai) vine la întâlnire.  Întâlnirea care le va da speranța.

Chiar vreți să faceți ceva?

Dar cum poți construi ceva dacă terenul e nesigur?

Cum poți face ceva? Simplu: …vorbe, vorbe, vorbe….

Noua oratorie a lucrului vorbit și nefăcut e tot mai consistentă. Între timp, trec anii, se sparg în luni și acestea în cioburile fiecărei zile care ne taie puțin câte puțin. Iar noi, fachirii de acum, învățăm mersul pe cioburi care ne încetinește, dar măcar ne doare. E bine. Mai e și buna zi de mâine.