Era limpede de mai multă vreme că Frontul Național (FN) va repurta o victorie în primul tur al alegerilor regionale din Franța. Ea a fost confirmată: șase din treisprezece regiuni. În turul doi, Partidul Socialist, un partid perdant, a anunțat retragerea în două regiuni importante (mai ales Nord-Pas de Calais). FN nu va face alianțe în turul doi. Vrea ca victoria să fie totală. Cum se explică acest succes?

Nu voi face analiza politică, vreau să observ altceva. FN are ca lidere, două femei charismatice: Marine Le Pen și, mai recent, nepoata sa, Marion Maréchal-Le Pen. Prima a condus operațiunile campaniei electorale în Nord, nepoata, în Centru, și strategul partidului, Florian Philippot, în Sud. Emisiunile de televiziune, discursurile publice ale celor două Le Pen indică limpede o structură clară, eficientă a mesajului, energia de emitere a discursului și farmecul intervențiilor lor publice. Pe fondul deteriorării relațiilor externe ale UE cu Rusia, al valurilor succesive de emigranți, al atentatelor teroriste, dar și al radicalizării discursului politic în unele țări membre UE, oferta FN, țintele clare ale politicii sale, învelite în sloganul simplu, dar mereu eficient, al uniunii naționale, au asigurat partidului ascensiunea constantă în preferințele electoratului.

Acum,  calul de bătaie e spaima francezilor față de amenințarea teroristă. Franța e nevoită să se radicalizeze: restrângerea unor drepturi cetățenești, „sfânta sfintelor” după 1789, pare acțiunea cea mai la îndemână. FN prinde astfel vânt favorabil în pupa iar corabia partidului de extremă dreapta pare o arcă încăpătoare în vederea slavării. Cele două doamne Le Pen știu să provoace, să entuziasmeze, să dea fiori unui public care se vede pus în situația de a reflecta, succint, la întrebarea: „Ce este Franța acum?” Retoric, extrema dreaptă dă răspunsul cel mai seducător, mai incitant. Soluția de redresare, de eliminare a vulnerabilității Franței e la…francezi.

Când Partidul Socialist a avut o astfel de lideră charismatică, Ségolène Royal, concurența la învestitură pentru președinția partidului din 2008 cu Martine Aubry, primar al Lille, dar și situația coabitării ei cu Francois Hollande, au deteriorat potențialul său de candidat prezidențial în 2011. A pierdut în fața lui Nicholas Sarkozy. Acum, Partidul Socialist suferă o nouă lovitură, venită de la FN. Evoluțiile, în Franța, pentru al doilea tur de scrutin pot oferi încă surprize.

Noul ambasador al României la Paris are de la început o misiune dificilă: el va apărea într-un peisaj politic în curs de desenare. Succesul misiunii sale depinde și de orientarea rapidă în noua configurație politică franceză.

La noi, categoria charimei politice extremiste a fost ilustrată de singur exemplu: Corneliu Vadim Tudor.

Charisma liderului politic (foarte extremist) funcționează și după…moartea acestuia. Recenta decizie, în Germania, de a reedita Mein Kampf, e un exemplu.

Lăsând deoparte chestiunea extremismului, charisma în politică e un subiect sensibil. Situația lui Bill Clinton când neagă episodul sexual din Biroul Oval, apoi când își recunoaște greșeala, pentru ca apoi cota sa de popularitate să crească iar, e edificator în această privință. Sunt charismatici care comit fapte reprobabile, și sunt iertați, sunt necharismatici care comit aceleași fapte, și nu sunt iertați.

La noi, nu se vorbește despre charisma politică. Nu funcționează ca un criteriu de seducție în discursul public. Pe scurt, nu avem încă lideri charismatici. Partidele par să facă o contraselecție, din acest punct de vedere. Oare de ce? Oare de ce se miră că mesajul politic ajunge – dacă e formulat bine și ajunge – anevoios la public? Cine pierde aici?