Oamenii care dau viață Culturii: Cristina Modreanu
Aveți o experiență și competențe recunoscute în domeniul Cultură. Cum vedeți profilul unui manager de proiect sau de program cultural pentru a reuși?
Aș putea să vă răspund la modul ideal, ceea ce probabil ar trebui să fac în caz că interviul e citit de tineri aspiranți la această ocupație. Pentru ei, aș spune că orice manager de proiect/program cultural trebuie să cunoască foarte bine domeniul cultural, să fi făcut parte anterior din echipe de proiect deci să cunoască din interior dinamica desfășurării unui asemenea proiect înainte de a se încumeta să-l coordoneze și, nu în ultimul rând, să cunoască legislația din domeniu. Managerul este, de fapt, vectorul care dă direcția de acțiune a unei echipe, prin urmare trebuie să cunoască foarte bine echipa – cu bune și rele – să știe clar care este finalitatea proiectului (în termenii finanțatorilor – livrabilele proiectului) și să fie bine echipat ca să navigheze în apele tulburi ale realității pentru ca, indiferent de ce obstacole apar pe parcurs, să ajungă la ținta dorită. Toate acestea cer calități de leadership, instinct psihologic, flexibilitate, diplomație, capacitatea de a-i convinge pe alții că ideea/proiectul tău merită susținere (mai ales că managerul adesea se suprapune peste fundraiser), și presupun un mare consum de energie. Am fost tentată inițial să dau un răspuns conform nu cu modelul ideal, la care ar trebui să aspirăm cu toții, ci cu modelul local, tipic românesc, în care iluzia meritocrației se topește odată cu trecerea anilor și constați că, de fapt, nu aceste calități enumerate de mine mai sus sunt cele mai importante, ci relațiile personale, susținerea politică (pentru care trebuie să faci apoi diverse servicii) și o capacitate crescută de a face compromisuri de tot felul. Nu aș vrea să sperii pe nimeni spunând asta, dar nici nu vreau să creez impresia falsă că dacă îți faci treaba bine, crezi într-un proiect și ești cel mai bine pregătit pentru a-l transpune în realitate vei avea cu siguranță succes. Pentru că din experiența mea de aproape 15 ani în managementul cultural nu este acesta adevărul. Cel puțin nu la noi. Cel puțin nu încă.
Formularea “Statutul Artistului” vi se pare că stabilește un tip de identitate culturală? De ce e nevoie de legiferarea ei?
Dezbaterile din câmpul cultural de la noi au avansat deja înspre o nouă formulare, și anume Statutul artistului și lucrătorului cultural, tocmai pentru că nu toți cei care ar fi subiectul acestui act legislativ sunt artiști, începând chiar cu managerul cultural despre care am vorbit mai sus. (sigur, o cutumă locală este să însărcinezi un artist cu managementul proiectelor culturale, ceea ce generează rezultate mixte, când nu de-a dreptul dezastruoase; managementul cultural este o ocupație separată pentru care e nevoie de cunoștințe specifice). Este nevoie de legiferarea acestei identități pentru că ea are un profil destul de clar, de specific și care nu este inclus ca atare în legislația actuală. S-a dovedit, mai ales odată cu instalarea pandemiei, că lipsa unui statut clar pentru artiștii și lucrătorii culturali care funcționează în mediul privat înseamnă abandonarea lor completă de către un stat căruia ei îi plătesc taxele, ca orice alt cetățean. Lipsa protecției pentru o categorie întreagă de cetățeni înseamnă că statul nu și-a făcut lecțiile, ignorând transformările din câmpul cultural care au intervenit de mai bine de un deceniu și continuă constant. Problema e că fără o mobilizare a artiștilor și lucrătorilor culturali – încă una! – e greu de presupus că reprezentanții noștri în forurile de decizie vor demara legislația necesară pentru acest sector cultural. Numeric, acesta nu contează din punct de vedere electoral.
Ce credeți că frânează o legiferare mai bună, în acord cu schimbările de paradigmă în producția de spectacole de la noi?
Aș menționa întâi de toate ignoranța și indiferența oamenilor care iau decizii pentru acest domeniu, a celor care ar avea responsabilitatea pentru a elabora un set legislativ conform cu realitățile curente. Cultura are în acest moment o legislație depășită, care nu include realitățile curente, ignoră schimbările apărute în sectorul cultural privat și nu este armonizată cu legislația din alte domenii cu care cultura se intersectează firesc. Într-o consultare recentă pe care am moderat-o în etapa de documentare pentru noua Strategie sectorială pentru cultură 2023-2030 pregătită de INCFC, participanții au acuzat cu subiect și predicat autoritățile de necunoașterea domeniului pe care îl guvernează și a misiunii lor în raport cu acest domeniu. Spus mai direct, responsabilii din guvern și din administrația locală care ar trebui să se ocupe de cultură NU CUNOSC ACEST DOMENIU! Rareori am avut în istoria post-decembristă miniștrii ai culturii care cunoșteau cu adevărat câmpul cultural și atunci când i-am avut fie au ținut intenționat reforma pe loc (Ion Caramitru), fie au fost schimbați fiindcă își doreau reforma și acționau în acest sens (Mona Muscă, Vlad Alexandrescu). E destul de tragic acest exercițiu al privirii înapoi la care mă obligă întrebarea dvs!
Domeniul industriilor creative vi se pare că e încurajat să se dezvolte la noi?
Da, mi se pare că în ultimii ani s-a înțeles și la noi că industriile creative pot fi prospere economic și s-au creat unele facilități pentru această zonă, care a devenit foarte ”la modă”. Problema care se ivește acum este că există o înțelegere greșită asupra a ceea ce sunt exact industriile creative. Asta înseamnă că se generează o presiune asupra întregului sector cultural privat/independent de a se înscrie într-o logică a profitului, ceea ce este complet greșit și chiar periculos. Există o cultură non-profit și în mediul privat/independent, ba paradoxal ea este mai activă decât cultura publică, cea care prin definiție ar trebui să fie non-profit, fiind susținută din banul public. Dar la noi sunt încă multe lucruri cu susul în jos – scuzați expresia, dar nu am alta mai bună – iar acesta e unul dintre ele: instituțiile publice de cultură se chinuie nu să educe și să crească nivelul cultural al oamenilor, ci să vândă bilete, să raporteze încasări, pretinzând că acesta e criteriul de evaluare. Nu este singurul, e doar cel mai ușor de bifat. Iar în acest timp avem în aceeași piață culturală disfuncțională instituții culturale private care dezvoltă programe educaționale și cresc responsabil, cu mari eforturi, un viitor public consumator de cultură. Raportul de forțe este însă nimicitor pentru cele din urmă.
Puteți lămuri ce este un artist/companie independent(ă)?
Am încercat să fac asta recent într-un articol fals intitulat Ghid (https://revistascena.ro/editorial/ce-sunt-independentii-si-cu-ce-se-mananca-ei-mic-ghid-pentru-directorii-institutiilor-publice-de-cultura/) pe care l-am adresat directorilor de instituții publice fiindcă se declanșase în București o adevărată campanie de ”declarații de dragoste” față de ”independenți” de către oameni care nu știau ce sunt exact acești ”independenți”, dar vroiau să fie bine punctați de noua administrație locală. Nu vreau să reiau aici descrierea independenților, vreau doar să adaug că mi se pare că am ajuns într-un moment în care e nevoie ca sectorul privat/independent să devină mai vocal în a-și cere drepturile, după ani și ani în care a demonstrat că face o muncă esențială de educație culturală. Dacă nu primești recunoașterea pe care o meriți trebuie să o ceri în mod explicit fiindcă problema nu e la tine.
Finanțarea producției culturale ar trebui să fie atributul exclusiv al Statului (prin Guvern)?
În nici un caz! Statul nu își poate permite să finanțeze integral și exclusiv cultura nici în țări mai bogate ca a noastră. Ce poate să facă însă un stat responsabil – nu ca al nostru – este să creeze cadrul legislativ necesar pentru favorizarea finanțării culturii non-profit de către marii producători de profit. Este de multă vreme nevoie la noi de un pachet legislativ care să producă reformarea domeniului cultural printr-o infuzie de competiție în primul rând, pe baze legale, transparente și meritorii. Dar și o infuzie de finanțare care ar însemna o încurajare a consumului cultural, deci o bună investiție în calitatea vieții cetățenilor. Același pachet legislativ ar trebui să includă și măsuri de repartizare mai echitabilă, pe merit, a fondurilor publice pentru cultură, care să meargă și spre sectorul privat, nu doar înspre instituțiile publice bugetofage și producătoare de conținut cultural mediocru în cel mai bun caz.
Finanțarea (precară) a producției culturale vi se pare că este problema majoră a Culturii în România?
Este o problemă, dar care afectează în special mediul cultural privat. De fapt, s-a constatat și la audierile de la începutul acestui an de la Primăria Capitalei că instituțiile culturale publice din București primesc destul de multe fonduri, problema e cum le folosesc și câtă risipă se face. Responsabilizarea managerilor printr-o Lege a managementului instituțiilor publice de cultură modificată este esențială în acest sens. Așadar, reformarea și armonizarea legislativă pentru domeniul culturii, aducerea în contemporaneitate a modului de funcționare a instituțiilor culturale publice și private mi se pare problema majoră, care ar putea rezolva și finanțarea precară și alte disfuncții majore de funcționare și inechități în mediul cultural.
Ce ați reușit până acum/ce nu ați reușit în cariera dumneavoastră?
De când mă știu, am fost pasionată de citit și de scris mai mult decât de orice. Deci aș spune că am reușit să declin în mai multe feluri această pasiune, ca jurnalist, critic de teatru, convertit în director de festivaluri de teatru, manager cultural, redactor-șef al unei reviste de artele spectacolului și mai nou în cercetător al acestui domeniu de care m-am ocupat încă din facultate, mai exact din 1994. Am reușit, deci, să dau o coerență preocupărilor mele în raport cu teatrul, iar acum încerc să dau mai departe (prin Scena.ro, prin cărțile mele, prin Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc) și altora ceea ce am acumulat pînă acum funcționând în primele linii ale acestui domeniu.
Ce nu am reușit? Mi-am dorit la un moment dat să conduc un teatru public: știam că sunt pregătită pentru asta din toate punctele de vedere, aveam un plan foarte clar de reanimare a acestui teatru care era într-un fel de comă – e vorba despre Teatrul Mic – și cred în mod obiectiv, fiindcă sunt o persoană realistă, că aș fi reușit să-l relansez și să-l transform într-o prezență pe scena europeană, în ciuda dificultăților administrative și a blocajelor instituționale inerente. Nu am reușit nici măcar să candidez la concursul pentru acest post, nu pentru că nu aș fi avut competențele necesare, ci pentru că legislația este disfuncțională, iar asta permite organizarea de concursuri cu dedicație. 5 ani mai târziu Teatrul Mic tot are perfuziile în venă. Multiplicați cu 100 exemplul meu și veți avea imaginea răului pe care îl produce absența unui cadru legislativ care să încurajeze accesul oamenilor competenți în instituțiile culturale românești.
Cristina Modreanu este curatoare, critic de teatru și expert în artele spectacolului, autoare a șase cărți despre teatru în limba română și a numeroase articole despre teatrul românesc publicate în țară și în străinătate. Prima ei carte în engleză, A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism. Children of a Restless Time, a apărut în 2020 la editura Routledge.
Cristina Modreanu are un doctorat în teatru de la UNATC București, a fost Visiting Scholar la NYU Tisch School of the Arts, Performance Studies Department, New York 2011-2012 și este Fulbright Alumna. Ea este redactor-șef al revistei de artele spectacolului Scena.ro și cercetător asociat la Centrul Janovics de excelență în studii de film și arte performative, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
cumpărată de la un nene care ne-a cerut bani grei (pentru noi).
Oamenii care dau viață Culturii: Doru Taloș
Ce ați văzut că s-a schimbat în Cluj, dar nu numai, ca urmare a proiectelor Reactor?
Care sunt trei beneficii majore produse de organizarea și realizarea Capitalei Culturale Europene Timișoara 2023?
Raluca Iacob este co-fondatoare a Asociației MetruCub – resurse pentru cultură și consultant independent în domeniul politicilor și managementului cultural. Munca sa este centrată în jurul valorii culturii publice și a condițiilor necesare acesteia. A coordonat și contribuit la formularea unor documente de planificare strategică, politici publice și instrumente organizaționale: proiectul de Strategie națională pentru cultură și patrimoniu național 2016-2022, Strategia culturală a municipiului Timișoara 2014-2024, Strategia Centrului Național de Informare și Promovare a Patrimoniului Cultural. A contribuit la realizarea de analize, studii, ghiduri și rapoarte pe teme precum: evoluția sectorului cultural independent, practici și politici ale culturii în educație, rețele cultural locale, servicii publice locale în domeniul culturii, buna guvernare în gestionarea fondurilor europene, managementul programelor de finanțare, situația dialogului social în artele spectacolului, guvernarea participativă a patrimoniului cultural. Coordonează proiecte culturale, este evaluator de proiect, oferă servicii de coaching și formare și scrie ocazional pe teme legate de management și politici culturale. Profilul complet poate fi consultat 
Am vizitat Muzeul Prima școală românească, la Brașov. E în curtea Bisericii Sf. Nicolae. Unde vezi mai multe, între altele și mormântul lui Nicolae Titulescu, mort la Cannes. Lăsase, în testament, în 1940, dorința de a fi înmormântat aici, evocându-l pe Take Ionescu, ce dorise să fie înmormântat la Mânăstirea Sinaia. Alături de el, soția sa, Ecaterina. Alături de piatra tombală neagră, un mic artefact alb, omagiu al unei unități de pompieri.
Am reușit să coagulez critici, cronicari, o scenografă de teatru pentru grafică (Adriana Grand, apoi Dan Stanciu) care au dat consistență conceptului noii publicații, deschisă dialogului cu alte culturi teatrale, dinamică, cu multă informație nouă. Victor Scoradeț, Doru Mareș, Miruna Runcan, Cristina Dumitrescu, Remus Andrei Ion, Sebastian Vlad Popa, Irina Coroiu, Cristian Buricea-Mlinarcic, Anca Rotescu, Iulia Arsintescu, Ramona Mitrică, Irina Nechit și alții. O perioadă foarte intensă, încercam să introducem în circuitul teatral cât mai multă informație, din viața teatrului românesc sau din alte țări, traduceri, sinopsisuri de piese străine, interviuri, puncte de vedere ale unor colegi din alte țări (din Bulgaria până în…Brazilia), în funcție și de limbile străine pe care le știam fiecare. Sunt sigur că o revedere a tuturor numerelor, până la cea mai consistentă antologie despre Expresionism în teatru și în arte, va produce revelații celor interesați de gândirea teatrală a regizorilor, scenografilor, actorilor, criticilor de teatru care au apărut în „Semnal teatral”. Editura, revista, Anuarul nu ar fi fost posibile fără efortul, epuizant adesea, al câtorva oameni. Între ei, Elena, care, prin competența în materie redacțională și editorială, a contribuit decisiv ca lucrurile să meargă bine. Câteodată, mai vorbim și azi acasă de sensul acelui efort, de rezultatele sale.
Fotografia mea din primul număr e din anii’90 când, câteodată, purtam cravată. Mi se părea că o lume întreagă ni se deschidea atunci. Ceea ce îmi dorisem pentru teatrul românesc: o editură specializată în teatru, Anuarul teatrului românesc (l-am realizat ani de zile la UNITEXT), cursul Uniprof pentru profesionalizarea actului critic, schimbarea structurii UNITER, prin abandonarea desuetului său model de inspirație sovietică de dinainte de 1989, și trecerea la programe și proiecte, sprijinirea dramaturgiei originale prin înființarea și realizarea Concursului „Cea mai bună piesă a anului”, și multe altele, le-am făcut. (v. http://marianpopescu.arts.ro/uniter30-iii/)
Acum, o revăd pe Oana Pellea într-un proiect literar-teatral remarcabil, Cuvintele dintre mine și tine. Întâlnirile Oanei Pellea, sprijinit de Raiffeisen Bank, cu o echipă de creație talentată, cu soluții ingenioase, scenografic și vizual, și o substanță artistică ce merită remarcată. Proiectul are patru episoade: Eminescu, Caragiale, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Pentru că am încă în minte spectacolul de la Odeon, am ales episodul Caragiale. Așteptările mi-au fost întrecute.
Dau, la un moment dat, peste o ediție frumoasă de la Baroque Books&Arts, din colecția „Zoon Politikon”, coordonată de Cristian Preda, cu câteva scrieri fundamentale ale lui Benjamin Constant, Libertatea anticilor și libertatea modernilor, între care chiar cea care dă titlul ediției (2019), în traducerea lui Cristian Preda și a Mirunei Tătaru-Cazaban. Cum se întâmplă, răsfoind, trec la citit. După o analiză comparativă între cum era libertatea la cei vechi și cum este la moderni, Constant face următoarea afirmație: „Rezultă că noi trebuie să ținem mai mult decât anticii la independența noastră individuală. Căci anticii, când preferau drepturile politice acestei independențe, sacrificau un bine mai mic pentru a dobândi unul mai mare; dacă noi am face același sacrificu, am da mai mult pentru a dobândi mai puțin.” (p.35) Constant, un martor și un gânditor de primă mână al Revoluției, susține în 1815 o conferință pe tema comparației amintite și va produce mai târziu acest text esențial pentru a înțelege modul în care sistemele în Antichitate și în Modernitate au conceput ideea de libertate. 
Éric Vuillard, în Ordinea de zi (Litera, 2020), scrie despre o zi, 20 februarie 1933, unde, în Germania, marii baroni ai finanțelor și economiei acceptă să finanțeze Partidul Național-Socialist și, astfel, ascensiunea lui Hitler și a nazismului, pentru a pune în operă cea mai abuzivă „guvernare”, similară, în bună măsură, celei bolșevic-sovietice, prin care sensul libertăților a fost schimbat fundamental.