sursa TNB
Am văzut Jurnal de România. 1989, în regia lui Carmen Lidia Vidu, la Teatrul Național (Amfiteatru), în aer liber, la etajul 4, cu Florentina Țilea, Oana Pellea, Daniel Badale și Ion Caramitru. Noul „episod” al Jurnalului, se adaugă celor realizate la Sf. Gheorghe (Teatrul „Andrei Mureșanu”), Constanța și Timișoara (Teatrul German). În spații închise (sala). Un proiect al regizoarei, de succes, până acum. Formatul spectacolului a fost păstrat, fiecare actor/actriță vine în zona centrală a spațiului/locului de joc, rostește textul, în timp ce în spate, pe toată uriașa lățime/înălțime, sunt proiecții în continuu, succedând imagini filmate, fotografii, grafică animată etc. Dacă primele trei episoade erau legate de un oraș, acum e vorba de un eveniment, major, iar orașul e Bucureștiul, dar numai ca „scenă” a evenimentului. Firesc, cele patru „istorii” trăite și rostite de interpreți privind Revoluția sunt disparate, în timp ce în cazul primelor trei episoade exista nota comună dată de apartenența la oraș. Aici „apartenența” nu există, ci numai raportarea autobiografică la eveniment. Dacă în primele trei sunt produse și trimiteri la prezent, aici sunt numai câteva , în intervenția lui Ion Caramitru și numai pentru a „sigila” cele trei decenii scurse prin virusul comunismului care nu e încă eradicat în societatea românească. Pe video, urmărim trei intervenții importante: Germina Nagâț (membră a Consiliului CNSAS, vorbind despre Securitate, firesc, cu înțelegere, în „dialog”), Dan Voinea, procurorul care a instrumentat așa-zisul rechizitoriu al soților Ceaușescu (destul de „relaxat”, în limbaj simplu) și Denis Deletant (cam arid), istoric britanic, figură familiară pentru studiile privind comunismul (românesc). Mai apare și tatăl Florentinei Țilea, cântând ce cântase și cu fiica lui la cinci ani atunci (nu-mi pare inspirat acest video; e și singurul de acest fel în spectacol)
sursa TNB
Teatrul documentar despre Revoluție va avea ecou diferit: pentru cei care, cum mi-am dat seama văzând membri ai publicului la prima reprezentație, nu erau încă născuți în 1989, această „reconstituire”, foarte fragmentată, poate fi o…lecție de istorie, dar nu mai mult. Nu prea ai cum te „distra”. Pentru cei care erau adulți la acea vreme, există mai puține revelații, altele decât unele incidente (auto)biografice ale celor două actrițe și celor doi actori. Spectacolul m-a făcut să mă gândesc la un (fals?) paradox: teatrul Revoluției fără ca evenimentul fondator din 1989 să ducă și la o revoluție a teatrului.
Am văzut acest spectacol în condițiile impuse de contextul pandemic. Organizarea accesului și ocuparea locurilor, impecabile.
sursa The Conversation
Scaunele, câte două, distanțate foarte mult, ca pe o uriașă tablă de șah, produceau imaginea unor „insule”. Imensitatea proiecției, pe zidul din spatele actorilor, perspectiva fiecărei „insule”, lipsa de „chimie” între cei/cele care rosteau textul și „locuitorii” insulelor mi-au dat o dublă senzație/percepție a îndepărtării: odată de o epocă trecută, terminată sângeros, și cu urmări pe timp îndelungat, cum lasă virusul în plămânii celor bolnavi acum; a doua oară a teatrului de publicul său și de modul său de exista pentru, prin și cu publicul său. În sala de teatru, cu publicul compact, Jurnal de România avusese succes tocmai pentru că crease sentimentul comunitar al includerii publicului în rostirile textelor privind orașul respectiv și propria biografie. Aici, 1989 ne face să plonjăm în realități personale, nu toate de același calibru, ale unui eveniment major. Vizual, spectacolul e o performanță în sine, e atractiv, căci, adesea, în afara uriașei proiecții, chiar spațiul ocupat de „insulele” spectatorilor e „topit” în proiecție. Stând pe ultimul rând am văzut imagini proiectate și pe podea, pe spatele scaunelor, pe părți din corpul spectatorilor sau pe corpul celor patru interpreți. Creația multimedia realizată de Cristina Nicoleta Baciu suportă foarte bine ideea spectacolului iar muzica lui Ovidiu Zimcea asimilează și reflectă cu atenție un univers tulburător. Dinamică, expresivă este grafica animată, benzile desenate realizate de Gabriela Schinderman. Cât despre costumele Florilenei Popescu Fărcășanu, sare în ochi rochia roșie („Cântarea României”, probabil) a Florentinei Țilea. Costumele celorlalți sunt, mai degrabă, neutre. Cel puțin, așa se vedeau de la…distanță.
Translația acestui episod al Jurnalului de România de la spațiu închis la cel deschis a pus probleme, unele încă nerezolvate. Ele țin de perspectivă, de acomodarea interpreților cu stăpânirea unui spațiu în aer liber în modul adresării, de reglarea emisiei vocale și a microfoniei. Comunicarea teatrală în acest tip de spațiu cere o reimaginare a construcției relației actor-public. Remarc, însă, curajul și sinceritatea asumării participării la eveniment mai ales pentru
Oana Pellea sursa TNB
Oana Pellea (mai bine construită dramaturgic) sau Florentina Țilea. Partitura lui Daniel Badale, semnificativă, pare mai liniară. Iar cea a lui Ion Caramitru, poate cea mai cunoscută, e și cea mai discutabilă. În cazul său, Teatrul revoluției nu a determinat o revoluție a teatrului, el fiind chiar cel care i s-a opus vehement. Văd, însă, aici, un merit al spectacolului conceput de Carmen Lidia Vidu, autoare și a scenariului: cele patru partituri, chiar dacă păstrează „cheia” folosită în episoadele anterioare ale Jurnalului, sunt incitante, uneori foarte, și deschid clar posibilitatea dialogului.
Probabil, acest episod al teatrului documentar conceput de Carmen Lidia Vidu va beneficia de o atenție diferită prin, e de sperat, prezentarea sa în fața unor audiențe din alte țări. Numai că, iată, după 30 de ani acest interes s-ar putea să fie diminuat. În 1990-1992, ceea ce s-a numit Revoluția română ținea „afișul” interesului în multe părți ale lumii. Controversatele evenimente de atunci, sângeroase, sfârșitul unui regim în timpul căruia nu a fost posibilă o revoltă autentică, nici în interiorul partidului unic, nici în afara sa, în societate, au încă natura unor loose ends la scară națională. Jurnal de România.1989 e ca un document de epocă pe care timpul a distrus unele părți, altele sunt neclare, iar pe ceea ce a rămas se vede timp de nouăzeci de minute o dramatică încercare de a da substanță, prin bucăți de destin individual, unui eveniment care a ratat schimbarea de destin al unei țări. Spectacolul nu vorbește despre asta. Dă, însă, o imagine despre curajul unor artiști de a ieși în scenă, în contextul neliniștitor de azi, pentru a invita, în primul rând, la un dialog cu sine. Schimbarea cere curaj. Curajul de a accepta că ai greșit. Curajul de a vrea să înțelegi ce (ți) s-a întâmplat. Spectatorii Jurnalului de România.1989 vor da, probabil, această probă.
(v. discuția cu Carmen Lidia Vidu de pe acest blog, http://marianpopescu.arts.ro/wp-admin/post.php?post=1256&action=edit)
Dan mi-a făcut o surpriză: mă aștepta cu un volum masiv, de aproape 900 de pagini, al Sandei Golopenția, Perspective noi în studiul teatrului, apărut la Editura Spandugino, anul trecut, într-o frumoasă ediție pe hârtie gălbuie, format 17×23, cu legătură cu picior semirotund, cu șanț, supracopertă, o carte masivă, cu câteva file goale la urmă, pentru „NOTE”, este o plăcere ca obiect. Chiar dacă nu mai citesc atât cât citeam odinioară despre teatru și artele spectacolului, nu m-am putut abține acum.
am coagulat energiile noi din zona teoretică și practică a gândirii despre teatru. Între cei afirmați după 1990, și cu care am lucrat foarte bine atunci, a fost, în primul rând, Victor Scoradeț, cel mai bun specialist în teatrul de limbă germană, Miruna Runcan, o poetă care a intrat, profesional, în lumea teatrului lucrând în teatre, apoi în universitate pentru a fi acum un nume în teatrologia de la noi, apoi Cristian Buricea-Mlinarcic, un foarte bun specialist în cultura rusă, al cărui spirit viu și umor cu totul special luminau întâlnirile noastre, Anca Rotescu, o prezență discretă, bună cunoscătoare de franceză, dar consistentă și loială în ce făcea.
La fel, revista Semnal teatral, care a apărut între 1996-1998, numărul despre Expresionism, la care am lucrat peste un an, fiind ieșit din comun.
Alături de al meu, apar și alte câteva studii semnate de Cristina însăși, Alina Nelega, Mirella Patureau, Oltița Cântec și Oana Stoica. Cristina, redactoarea-șef al scena.ro, a realizat – cu un efort deloc de trecut cu vederea – un supliment bilingv (engleză/franceză) al revistei cu studiile noastre, obține finanțare de la ICR și înscrie lansarea suplimentului în festivalul Europalia (dedicat anul acesta României), la secțiunea Teatru, care a avut loc în prefața unei seri cu Jurnal de România. Constanța în regia lui Carmen Lidia Vidu. Publicația e consistentă, dă o imagine semnificativă celor trei decenii de teatru scurse la noi iar spectacolul lui Carmen era o fereastră deschisă spre o realitate românască prin care mulți am privit cu mare interes în România. Văzusem spectacolul la Timișoara unde Carmen finisa Jurnal de România.Timișoara (am avut noroc să văd o „generală” acolo). Am condus atunci, după spectacol, o discuție remarcabilă cu publicul timișorean, în prezența celor șase actrițe și a lui Carmen. Seara în care eram programați la Bruxelles pornea sub auspicii foarte bune deși, când e vorba de ceva „național” prezentat într-un loc „internațional” am mereu un sentiment de nerăbdare a validării (și cu puțină incertitudine) „naționalului” de către „străini”. Nu știam nimic despre organizare, dar speram ce e mai bun.
Dar discuția am animat-o fiecare și s-a putut centra pe unele subiecte de interes pentru cei prezenți. Intrarea a fost liberă, în program sala unde s-a ținut nu era menționată. După, spectacolul constănțean, prezentat după o lungă perioadă de neprogramare, a demarat greu, dar, treptat, a reintrat în forma cea bună. Primele zece minute, un accident tehnic nu a permis proiectarea supratitrării ceea ce, psihologic, pentru cei 70-80 de spectatori prezenți (și nu 370 bilete vândute, cum ne-a spus organizatorul cu o zi înainte), a denaturat așteptările. Cele șase actrițe, Mirela Pană, Liana Moscaliuc, Turchian Guzin Nasurla, Florina Stănculeț, Laura Iordan Adrian, Alina Manțu sunt interesante, fiecare în felul ei, atrag prin abordarea directă a propriei biografii în relație cu orașul lor, Constanța. Spectacolul se alătură celorlalte două „episoade” (Sf. Gheorghe și Timișoara) și toate trei sunt rodul unui proiect ieșit din comun al regizoarei: nostalgic, mi-am adus aminte pledoaria mea repetată, reluată în Oglinda spartă (UNITEXT, 1997) la începutul anilor’90 ca teatrul românesc să nu mai „fugă” de prezent, un prezent cenzurat drastic înainte de 1989.
