Actorul, Artele în Societate, Legislație

Arta, Știința și cu Legea (I)

 

M-am gândit, după ce am fost la o dezbatere privind managementul instituțiilor publice de cultură, că paralela cu corpul se impune: ca aceste instituții de cultură să funcționeze bine, trebuie să funcționeze bine componentele lor care formează întregul numit Cultură, și care vin din: Artă, Știință și Lege.

Care și cum este gândirea care le armonizează? Care face ca, acum, dar și mâine, cultura să se dezvolte în România, în Europa, în acord cu epoca.

Într-o zi, fiind la Cluj, am vizitat expoziția „Our Body”. Încă odată, am fost uimit de cât de complexă este mașinăria numită corp. De numărul mare, foarte mare de oase, mușchi, ligamente, artere, vene, nervi etc. Toate existând pentru a funcționa, pentru a trăi. Orice disfuncție a unui element, are influență asupra altora și, de multe ori, asupra întregului corp. Când începi să nu te mai simți bine. Când îți dai seama că te-ai bucurat că funcționezi, când îți dai seama că nu ai fost atent ca acest întreg să funcționeze bine, foarte bine astfel încât să te bucuri de viață. Viața ta. Și atunci mergi la doctor, iei drumul spitalului pentru ca, în final, să te faci bine (varianta pozitivă). Și, de multe ori, o iei de la început, uitând ce ți s-a întâmplat. Dar corpul nu uită.

M-am gândit, după ce am fost la o dezbatere privind managementul instituțiilor publice de cultură, că paralela cu corpul se impune: ca aceste instituții de cultură să funcționeze bine, trebuie să funcționeze bine componentele lor care compun întregul numit Cultură, și care vin din: Artă, Știință și Lege.

Care și cum este gândirea care le armonizează? Care face ca, acum, dar și mâine, cultura să se dezvolte în România, în Europa, în acord cu epoca.

 

0. CONTEXTUL

Ministerul dorește adoptarea unor modificări la OUG 189/2008 care reglementează cadrul managementului și evaluării instituțiilor publice de cultură. Motivația propunerii acestor modificări privește atât clarificarea condițiilor de studii pentru concursul pe postul de manager, căci modificări ulterioare anului 2008, au produs ” blocaje şi litigii cu privire la condiţiile de studii ce trebuie îndeplinite de către persoanele care îşi depun dosarul de concurs pentru ocuparea postului de manager al unei instituţii publice de cultură”, cât și apariția, între timp, a absolvenților cu studii de management cultural, la nivel de licență, masterat și, eventual doctorat. Prevederea actuală menționează numai studii de licență în domeniul de activitate al instituției. Prin modificarea propusă, restricția ar fi înlăturată și ar permite participarea la concursuri a specialiștilor  care au absolvit studii avansate în managementul cultural. O altă modificare privește mărirea notei minime de reușită la concurs, de la 7 la 8.

  1. SITUAȚIA

Ministerul a supus dezbaterii publice aceste modificări pe 31 decembrie. Dezbaterea a avut loc pe 8 ianuarie iar luni ar urma ca ministerul să înainteze modificările la guvern, în vederea adoptării lor printr-o ordonanță simplă. Desigur, perioada în care a fost lansată dezbaterea publică nu e una propice (de, sărbătorile!), iar termenul scurt de organizare face to face a unei întâlniri îi reduce din eficacitate. Totuși, ea a avut loc.

Dezbaterea a fost organizată de AICT (criticii și cronicarii de teatru). Această organizație a avut inițiativa. A participat și domnul ministru care, cu calm si diplomație, a făcut față umorilor, lipsei de adecvare la subiectul dezbaterii a unora dintre participanți. Întrunirea mi-a adus aminte de altele similare, de „furiile” anilor ’90 ale „breslei” față de orice schimbare. În același timp, există un prag critic, de înțeles, care secretă în lumea creatorilor și interpreților, în general a angajaților din instituțiile publice de cultură, nemulțumire, vehemență, slabă cunoaștere a legislației în domeniu, aureola inamovabilității din postul de director. 

Participanții au reprezentat instituții diferite: teatre, operă, operetă, muzee, biblioteci. Majoritatea sunt, cu un termen generic, artiști (teatre, operă, operetă) și specialiști (muzee, biblioteci). Funcționează toți în instituții publice de cultură. Ca directori, regizori, interpreți, specialiști.

2. „DEZBATEREA”. Prolog

Spre insatisfacția unora/multora, un artist celebru ridică problema reprezentativității…organizatorilor dezbaterii. Cine e AICT?, de fapt, sunt două structuri ale criticilor de teatru află asistența, și domnul ministru ar trebui să știe asta. Vehement, uneori, el pune la punct, chiar îi atrage atenția actualului ministru să nu facă greșeala….”Ceilalți” au fost consultați? Apoi, nu toți au primit ceea ce alții au primit. Totuși, pe site-ul ministerului documentele esențiale erau postate.Dar, se pare, unii au primit de la organizatori și invitația de a face propuneri, altele decât modificările supuse dezbaterii publice. Care, deci, nu mai au cum să parcurgă, legal, traseul unei dezbateri publice (aici, artistul celebru are dreptate).Pierdem timp, pe ceas cam 18-20 de minute, cu aceste probleme.

Și astfel, a fost dat tonul  întâlnirii. Nu e simplu de organizat o astfel de dezbatere, desigur. Contează aici bunăvoința de a spune ce crezi, dacă ești pregătit, de a asculta pe celălalt, dacă ești bine crescut.

3. „DEZBATEREA”. Poziția „artiștilor”

E vorba, deci, de managerul instituției. Firește, fiind prezente mai multe persoane provenind din teatru, și un grup din operă/operetă, centrul de greutate al discuțiilor se mută vertiginos, prioritar și acaparant, pe instituțiile publice de cultură din aceste domenii de activitate. Este știut, prin tradiție că artiștii nu doresc să fie conduși de „manageri”, ci de „directori”- artiști. Adică de persoane cu suprafață culturală, artiști cu un CV recunoscut care sunt acceptați fiecare ca primus/prima inter pares. E în tradiția teatrală, de pildă, până spre secolul 19, ca primul actor (actorul principal) al trupei să fie organizatorul activității, să decidă repertoriul, să distribuie roluri, să împartă beneficiile financiare. Odată cu apariția regizorului, tot spre sfârșitul aceluiași secol, dar și cu consolidarea cadrului legislativ privind activitatea teatrală și responsabilitățile autorităților locale (orașul) și centrale (guvernul), acesta ocupă, adesea, funcția de director al teatrului. Dar modelul actorului-director nu dispare.

Modificările propuse de minister pun în discuție, indirect, acest model. Faptul că un manager care nu e „artist” poate să conducă un teatru, o operă, dă frisoane și nu este de acceptat. Să aibe legătură cu domeniul, să știe ce-i aia … Unii participanți doresc să fie puse condiții de …vechime în domeniul de activitate, recunoaștere națională etc.

Treptat, discuțiile, de fapt intervenții, multe neorganizate, nebazate pe cunoașterea cadrului legislativ, încep să contureze tot mai clar ideea că artistul-vedetă este, de fapt, ce trebuie la conducerea unui teatru, a unei opere. Foarte puțin – o intervenție din partea unui director de muzeu, o alta, informată, care e repede reprimată, o alta unui director de teatru – se discută pe ceea ce e în dezbatere. Modificările. Artiștii sunt vocali, se știe, pot chiar striga, lovi masa, pot face imediat apel la statutul de vedetă („eu, care…”), pot face foarte mult numai să formuleze clar observații despre subiectul în discuție, mai puțin. De ce? Formarea lor, practica lor artistică, extinsă în ani, e bazată pe un antrenament și execuție care indică o gândire de tip creativ-interpretativ care are foarte puțin de-a face cu gândirea structurantă a managementului. În accepțiile simple, managerul nu înseamnă același lucru cu directorul/liderul. Managerul e cineva care, simplu spus, realizează scopurile organizației/instituției/structurii prin folosirea eficientă și efectivă a resurselor acesteia. O definiție lapidară a diferenței lider-manager, în engleză, sună astfel: ” Leaders do the right thing and managers do things right.” Definiții sunt o groază, ce contează este cum e așezată activitatea în cadrul legislativ. Pentru asta, trebuie, însă, să îl cunoști, să îl înțelegi și să îl aplici cum trebuie. Ceea ce, s-o spunem, repugnă Artistului când conduce o instituție. El/ea va vrea să facă aceste lucruri, în varianta optimistă, dar modul său de gândire e structurat altfel, conexiunile între legi care provin din domeniul public și legile care reglementează domeniul de activitate al instituției sunt foarte greu de făcut pentru un Artist. El/ea face altfel aceste conexiuni altfel, adesea impropriu, prezervând, în cel mai bun caz, o stare de lucruri în loc să o dezvolte în funcție de scopurile propuse.

Artistul crede în vechime, în tradiție. Ceea ce nu e rău. Dar nu acceptă că, dorind să fie conduși de personalități recunoscute, cu vechime, premii, recunoaștere etc., limitează drastic șansa celor tineri să ocupe aceste poziții. Ideea că poate veni un tânăr manager să îi conducă, e privită, din start, cu maximă reticență dacă nu cu respingere. La fel, ideea că un concurs pe post de manager e pe bune, adică deschis oricui îndeplinește condițiile nu e bine primită: câștigătorul e cel pe care îl susținem, îl vrem noi. Ceea ce, în principiu, nu e rău. Dar…

Sunt cunoscute (nu public, firește) cazurile unor directori de teatre care, la evaluare, nu pot răspunde la întrebări simple privind legislația, dar devin nervoși și vor schimbarea comisiei de evaluare. Lipsa de curaj a acelor comisii, de evaluare anuală, de concurs, în a evalua corect prestația managerului-Artist prelungește, cu consecințe, o stare de fapt. Care, sper, să se apropie de final.

În toată discuția de mai sus, nu a apărut niciodată subiectul banului public. La fel, nu apărut niciodată subiectul răspunderii față resursele umane gestionate pentru a dezvolta publicurile instituțiilor de spectacole prin actul managerial. Cât despre condiția etică și de integritate a acestui act…asta e la ani lumină distanță de preocupările curente. Preocuparea e, de multe ori, de consolidare a feudei instituționale.

În același timp, condiția Artistului, una vulnerabilă, expusă vicisitudinilor cadrului legislativ, transpare în discuții prin latura sa emoțională și mai puțin pe aceea a consolidării legislative a statutului Artistului. Fără de care cultura vie nu ar exista. Dacă ne preocupă foarte mult Arta, de ce nu acordăm aceeași atenție Științei (de a conduce) și Legii (care trebuie cunoscută integral și aplicată) care construiesc cadrul în care funcționează Arta, astfel încât Arta și Artiștii să fie și răspunzători pentru banul public cheltuit și pentru dezvoltarea publicurilor? Pentru asta e nevoie de Știință și de Lege, nu numai de Artă. Altfel, corpul instituției publice de cultură va fi, cum este de atâta vreme, mereu în defect, mereu se acumulează frustrări, mereu va fi reactiv față de orice schimbare …care schimbă.

Ce îi poate convinge pe Artiști că, în conducerea unei instituții, mai e nevoie și de altceva decât de prestigiu și vechime și pe Manageri  că pentru a conduce un teatru, o operă mai e nevoie și de altceva decât studii de management cultural? Ce nu e în regulă cu modul în care funcționează acum instituțiile publice de cultură numite teatre, operă? De ce în sistemul spitalicesc e posibil ca managerul să nu fie doctor, pentru că acolo există Directorul medical?

(va urma)

Standard

3 gânduri despre „Arta, Știința și cu Legea (I)

  1. Intru totul de acord cu comentarile dvs. la nivel de principiu. Practic insa, in actualul cadru legislativ al teatrelor din Romania, la care se adauga si conexiunile cu Legea Muncii, modul in care este nevoit sa functioneze teatrul muzical (eu insumi lucrand intr-o atare institutie) este inca inadecvat. Se regasesc, deopotriva, reminiscente ale centralizarii administrarii bugetare in amestec cu nise de autonomie care duc simultan – si realitatea de la noi confirma – atat la sporirea conduitei autocratice, cat si la o drastica imputinare a repertoriului. Eu insumi am lucrat in MC in primii ani de dupa „revolutie”. Am putut lesne constata ca, fata de deceniul 6 al sec. XX, dinamica restrangerii repertoriale (indiferent de epoca si nationalitatea autorilor) a crescut vertiginos. Astazi, in repertoriul cumulat al teatrelor muzicale de rang national (dar nu numai) nu se mai regaseste sec. XX, indiferent de autor. Apoi, desi in Romania s-au creat capodopere de gen (opera, opereta, musical, balet), atat inainte cat si dupa 1960, sub semnatura unor compozitori de notorietate (Paul Constantinescu, Pascal Bentoiu, Anatol Vieru, Aurel Stroe, Dan Voiculescu, Nicolae Brandusi si inca altii, chiar daca nu foarte multi) niciun titlu din creatia lor nu s-a pus in scena. Ultima noastra experienta, de a fi avut un manager lispsit de educatie muzicala si care a „domnit” aproape 10 ani (enorm!) la conducerea Operetei, a fost total nefericita. De cativa ani, si ONB, sub acelasi personaj malefic, a tins in aceeasi degradare. Nici acum nu se intelege deosebirea de susbstanta intre organizarea si administrarea unui repertoriu de stagiune (teatrul de repertoriu) si proiectul punctual referit companiilor. Atat originea, cat si functiile acestora difera, compania depinzand de incasari (ca afacere culturala), iar teatrul de repertoriu dialogand intr-un mod formativ si integrator cu o anume comunitate careia ii sporeste reperele de identitate (ca plasmuire de spiritualitate). Este explicabil ca noi, cei de la opereta si opera, sa fim suspiciosi fata de tineri care vin dotati teoretic, dar manati doar de ambitia de a impera, fara a colabora catusi de putin cu ceea ce, printr-o buna traditie, inseamna Consiliul artistic (redus astazi la o functie pur onorifica sau chiar eliminat din conceptul administrativ-managerial). Exista o dimensiune etica a magementului teatrului muzical care, in occident, s-a slefuit de-a lungul a generatii. Ea nu poate fi cuprinsa intr-o lege in mod explicit. Implicit insa, tine de standardul moral si de civilizatie al unor natiuni si state care au lucrat consecvent la temeiurile lor culturale. Si natiunea, ca si statul roman, contin aceste temeiuri; dar, intr-un mod tot mai incoerent manifest si tot mai iresponsabil. Cultura unei natiuni nu e o problema de consum (de schimburi si servicii comerciale), ci una de fundamentare intru legitimitatea/legitimarea propriei constiinte de-a fi, a propriei identitati ce se cere necontenit intru devenire. Oare la care dintre pompoasele cursuri de management cultural din RO se mai deschide orizontul acestui deziderat? George Balint – dirijor, Teatrul National de Opereta si Musical

  2. carol zice:

    Cred in competenta domnului profesor. Deci cele semnalate de domnia sa sunt lucruri validate de viata din teatrele din Romania. Artistul ce face cultura vie,ce trage din plin caruta e ignorat cind e vorba de ce ar trebui facut ca sa fie facut firesc,logic si mai ales bine. Personal am avut experienta „Directoratului” 10 ani ,3 in epoca veche, restul la cerere de catre politicienii timpului respectiv,deci rugat sa accept sa preiau friiele ca director ca teatrul sa devina iubit si nu hulit cum ajunsese. Cit am fost lasat sa fac ce credeam ca e bine pentru teatru,artisti si public a fost ok. Dar cind colegul a simtit ca eu pun sufletul pt. institutie si nu pentru interesele ” Gastii” gasca m-a sapat cu toti politicieni cu tot. Asta ca sa vorbesc concret pe un exemplu trait. Teatrelor le lipsecte o lege care sa includa o totala si punctuala forma de existenta din bani publici. Cultura platita de contribuabil trebuie sa serveasca modelarea lui ca om al cetatii si ca suflet ce devine frumos si prin arta teatrului. Felicitari domnului PROFESOR.

  3. Niki Scarlat zice:

    Aflând de unde și de ce a pornit războiul pentru posturile de director, propun cea mai simplă și logică rezolvare: să rămână ”studii de specialitate” și să se adauge ”ori un minim de cinci ani de experiență într-un domeniu conex”. În acest fel va putea fi o candidată valabilă pentru managementul unui teatru și o persoană care scrie și publică cronici. Se poate lesne extrapola și pentru alte instituții de cultură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *