Actorul, Artele în Societate, Artele Interpretării, Generale

Arta, Știința și cu Legea (III)

Modificările propuse de Ministerul Culturii la Ordonanța 189/2008 privind managementul instituțiilor publice de cultură  provoacă luări de poziție diferite. Inițiativa ministerului, aceea de a propune modificări la un cadru legislativ creat pentru instituțiile publice de cultură, e de salutat. Ce nu e de salutat e că, fiind vorba de un domeniu sensibil, impactul și consecințele modificărilor nu au făcut obiectul expertizei un Grup de lucru. Cum se face în alte părți când e vorba de modificări care, era de presupus, vor stârni discuții contradictorii. Mai ales dinspre zona artelor vii, a teatrelor și operei.

Mai voalat sau nu, impresia e că modificările duc spre, spus brutal de simplu, deschiderea ușii pentru Manageri (culturali) care vor înlătura pe cei care, prin tradiție (dar și necesitate, aș adăuga), conduc instituțiile publice de cultură : Artiștii. Sunt artiști din generațiile mai tinere care nu suportă ideea că un Artist poate conduce ad libitum un teatru, o operă etc. Situația directorilor de instituții de spectacol care funcționează de ani mulți pe acea poziție e foarte rară în alte părți. Nu am agreat niciodată ideea că poți fi director pe viață, ca să zic așa. Deși a fost un model de leadership care a funcționat, dar în alte contexte. Teatrul e un organism viu, filosofia existenței sale ca instituție e, între altele, să fie în acord cu publicurile de acum, pe care trebuie să le dezvolte, dacă le cunoaște! Când publicul umple sala la un spectacol prost, prezentat ca „succes”, ceva nu e în regulă cu instituția respectivă.

Ministerul Culturii organizează azi o dezbatere publică pe marginea propunerilor de modificare a ordonanței 189/2008 (hot topic: studiile necesare pentru concurs pe postul de director al instituției publice de cultură). E a doua dezbatere. Sper ca modificările – grăbite, cum spuneam, în absența unui Grup de lucru care să analizeze necesitatea și impactul lor – să țină cont că teatrele, opera, opereta, fiind arte vii, trebuie tratate distinct față de biblioteci și muzee. În primul caz, managerul, dacă nu are o relație certificată cu domeniul de activitate, riscă să producă daune. Ar trebui revăzut statutul managerului aici: instituția de spectacole e condusă (și prin tradiție, dar nu numai), de fapt, de liderul din punct de vedere artistic, nu de persoana care gestionează financiar, ca resurse umane, necesități de dezvoltare. Dacă e nevoie de manager, schema instituției ar trebui revăzută. Nu neg funcția managerului; spun că ea trebuie pusă într-un raport corect, de necesitate, cu aceeea liderului artistic. Acesta e necesar, a fost întotdeauna; acela a apărut în urma birocratizării administrației, cu un rol aliniat la alte sisteme, nu la acelea ale artelor vii. Dar dacă e în consonanță reală cu domeniul, managerul cultural poate fi vectorul dinamic al unei instituții de cultură. Pe de altă parte, Artiștii fac repede zid închis în fața intruziunii administrativului. Acceptă foarte greu schimbarea. De aceea, pentru că sunt mai „vocali”, mai vizibili decât administratorii, obțin conservarea statutului de castă ermetic închisă și nu acceptă decât schimbarea venită din interior.
Oricum, Teatrul și Opera în România nu trec prin momente favorabile acum. Atenție: e atât de ușor să bulversezi, pentru că vrei să schimbi repede. Alții nu s-au grăbit. Din câte știu, bine au făcut.

Există manageri culturali care s-au exersat cu talent, vocație și viziune în conducerea unor instituții culturale. Cel mai adesea, însă, asta se întâmplă cu alte instituții decât cu teatre sau opere. Acestea funcționează după alte principii decât o bibliotecă unde, spre exemplu, funcția de arhivare/conservare, dezvoltare a cititului, de mediatecă, de procesare a publicațiilor etc. urmează principii biblioteconomice clare. Chiar și aici, un management modern schimbă dinamica instituției. Într-un teatru, însă, natura muncii e diferită. Cel/cea care are o poziție dominantă este, dacă există, Directorul artistic, oricum, Regizorul, nu atât directorul. Instituția stă, de fapt, pe spectacole gândite de el/ea, puse în execuție, împreună cu Actorii și colaboratorii artistici. Dialogul Regizorului cu Managerul e posibil, dar trebuie reglat simplu, nu complicând birocratic. Dar partizanatele, umorile sunt puternice în această lume a interpreților, mult mai acute decât în aceea a specialiștilor. Până la urmă ce interesează: o instituție funcțională ca management sau funcțională prin spectacol de calitate. Se poate spune: de ce nu funcțională pe ambele direcții? Desigur, dar pentru asta numai a schimba condițiile de studiu pentru ocuparea unui post, nu e de ajuns.

Încă odată, în condițiile în care catena subvenției e încă foarte strânsă, rigorile cheltuirii banului public sunt expres stipulate, posibilitatea de atragere a altor fonduri e încă restrânsă, pare că un manager dinamic, bine racordat la domeniu, n-ar avea prea mult de făcut. Și, totuși, ar avea, dacă relația sa cu domeniul e una prospectivă: ar avea, mai ales în direcția dezvoltării profilului instituției, a dezvoltării publicurilor și a resurselor, a extinderii pe mai multe planuri a diversității și cooperării culturale. După primii ani după 1990, teatrele noastre subvenționate rămân claustrate, de cele mai multe ori, într-o unică expresie culturală. Nu își permit să experimenteze pentru că sunt obligate să exercite funcția de teatru de repertoriu, o tradiție multiseculară a teatrului european. Subvenția claustrează teatrul în această tradiție, foarte valoroasă, de altfel, în loc să permită și alte moduri de expresie teatrală, în acord cu lumea secolului 21. Așa cum nu agreez un fotoliu directorial captiv, nu agreez nici spectatorul captiv. Ar fi foarte util, sănătos, chiar, să regândim funcția spectacolului teatral în lumea … spectacolului de azi. Așa cum vrem ca opera clasică să dăinuie – și asta e posibil prin noi interpretări actoricești și viziuni regizorale – tot astfel ar trebui să se întâmple cu lucrările de azi și cu Actorii, interpreții formați în alt mediu tehnologic, în alt regim de expresie a emoțiilor. Care, de fapt, nu s-au schimbat esențial. Provoacă numai alte trăiri și dezvoltă alte conexiuni.

Standard

Un gând despre „Arta, Știința și cu Legea (III)

  1. Doamne!,

    Chestia asta cu managerul instituţiei teatrale a devenit sinonimă cu şarada: „Cine a fost întâi, oul, sau găina?”

    În unele cazuri, managerul din afara sistemului poate să fie o soluţie foarte bună. Alteori foarte proastă. La fel se poate întâmpla şi cu unul provenit din interiorul sistemului. De unde se poate trage concluzia că problema nu este în curtea managerului şi că soluţiile corecte nu de la el vin. Mai degrabă se pare că – la ora actuală – ne găsim în situaţia în care căruţa este aşezată înaintea boilor.

    Ca să ştim ce fel de mamager se cuvine să conducă o istituţie teatrală (Opera incluzându-se în gen), ar trebui să ne lămurim ce fel de instituţie ne dorim?, sau ce soi de instituţie avem? Că domnii din Ministerul Culturii nu pot deosebi o papiotă de aţă neagră de o rachetă Soiuz ştim de multă vreme. Trist este că au uitat şi cei din interiorul instituţiei.

    Cine cunoaşte sistemul teatral din vremurile cele apuse, ca şi pe cel de astăzi, poate uşor să distingă faptul că instituţia teatrală nu s-a schimbat de fel. Vorbim de „aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.” Modul de organizare a instituţiei este la fel, structura organizatorică este identică, organigrama are aceeaşi formă, stilul de a se construi repertoriul este comun (poate un pic mai dezordonat şi mai „interesat” în cea de azi), subvenţia este identică, politicile către publicuri identice, modul de exploatare a spectacolelor pe acelaşi calapod, doar funcţia ei nu mai este aceeaşi, pentru că nu mai este un instrument de reglare a disciplinei ideologice. Toată lumea vorbeşte despre deosebirile dintre „instituţiile de repertoriu” şi cele ale „independenţilor”, ceea ce este un soi de vânare de vânt. Un manager care vine într-o astfel de struţocămilă (la care se adaugă: orgolii, vanităţi, viclenii etc. etc.), poate să fie şi de pe planeta Marte că tot va trebui să aibă dinţi de oţel. Pe care să-i folosească la ce?

    Instituţiei de astăzi, faţă de cea din trecut, îi lipseşte tocmai ideologia. Sistemul teatral din perioada comunistă era constituit ca instrument al unei ideologii – nu discutăm aici, dacă era bună sau proastă – ci remarcăm faptul că în zilele noastre avem o instituţie teatrală identică cu cea din trecut, dar care nu mai face parte dintr-un sistem pentru că nu mai are ideologie. E un fel de organism care arată ca pâinea lui Păcală: pare întreagă dar nu are miez.

    Teatrul s-a născut ca instrument comunitar, funcţia lui fundamentală este educaţia adultului. Ce este simptomatic, e faptul că în secolele al XVII-lea, şi al XVIII-lea se purtau aprinse dispute asupra pericolului pe care-l reprezenta influenţa teatrului în educare adultului, forţa acestei influenţe, iar astăzi, tocmai această funcţie îi este negată. De aici putem începe oricâte discuţii dorim, putem să ne contrazicem mai domol sau mai violent. Doar că formele incipiente ale teatrului (vezi formele vechi asiro-babiloniene, persane, indiene, japonze, greceşti etc.), trecând prin variantele instituţionale ale lui Shakespeare sau Moliere, ca să nu mai vorbim de perioada modernă: Brecht, Piscator-Gropius, Stanislavski, sau cea contemporană: Brook, Julian Beck, Grotovski, Strehler, Ciulei, Penciulescu etc – toate aceste forme dovedesc faptul că teatrul are nevoie de o ideologie pentru a îngădui creaţiei să devină deplin fertilă.

    Toate astea, domnii din Ministerul Culturii nu le ştiu, nici nu-i interesează măcar, atribuţinile lor primordiale fiind să întărească şi să înalţe cetatea birocraţiei şi s-o aşeze pavăză. Trist mi se pare faptul că cei din interiorul instituţiei teatrale le ştiu… dar nu-i interesează. Instituţia teatrală fie cum o fi, către componenţi ei să se scurgă câte o sinecură, fie cât de simbolică.

    De ce o fi atât de importantă ideologia pentru Instituţia Teatrală? Pentru că din ea se hrăneşte Programul creativ al acesteia, din ea apar esenţele care structurează o filosofie, de aici vine forţa lui care deschide perspective de nebănuit. Altminteri, fie orice soi de manager, de leader, de director, de orice o fi. Instituţia va rămâne un monument de dezordine şi un ghem de interese particulare.

    Domnilor, cred că ar trebui să iniţiaţi discuţii intense pe această temă, dar n-o s-o faceţi, pentru că este mult mai comod să fii chiorul din ţara orbilor.

Lasă un răspuns către Ion Mânzatu Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *