Artele Interpretării, Cronica Spectacolului

Apă de mină sau România din fundul curții

Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea, Irina Antonie foto Mihai Nae

Alexandru Potocean, Virginia Mirea, Alin Florea, Irina Antonie
foto Mihai Nae

Teatrul Act. Apă de mină de Csaba Székely. Traducerea: Sándor László. Scenografia: Vladimir Iuganu. Muzica: Bobo Burlăcianu. Lumini: Radu Mogîldea. Sunet: Adrian Petrescu. Afiș: Paul Mureșan. Un spectacol prezentat de Teatrul Act, Scena9, cu sprijinul UNITER. (Coordonatoare proiect: Oana Stoica)

Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani (?). Durata: 90′ (fără pauză)

L-am văzut în 3 martie 2016. (Bilet plătit: 35 lei)

Distribuția: Ioan COMAN (Ignác, preot catolic), Alexandru POTOCEAN (Márton, îngrijitorul bisericii, fiul adoptiv al lui Ignác), Virginia MIREA (Irén, guvernanta preotului), Alin FLOREA (István, învățătorul), Irina ANTONIE (Imola, fiica învățătorului)

Introducere necerută de nimeni. Îmi place teatrul. Demult. Am scris cronică teatrală, dar și foarte multe, peste 1.400 de articole, și șapte cărți despre teatru, de pe la sfârșitul anilor 70′, mai așezat din 1980. Până în 2003. Când mi-am reorganizat activitățile. Îmi dădusem seama că nu mai pot continua: teatrul e o lume frumoasă dacă nu te implici în …culisele ei. Era sfatul profesorului nostru de dramaturgie din facultate. Nu atât sfatul cât mai ales firea mea și o fibră etică rezistentă în timp, m-au făcut să nu intru în „culise”. Câteodată sunt frumoase, mi s-a spus, alteori sunt feroce, urâte. Teatrul este, însă, și cronofag. Ca să vezi un spectacol, asta înseamnă, cu totul, 4-5 ore dacă nu cumva mai mult. Cine scrie despre teatru, și face nu mai asta, nu ar putea trăi din asta căci, cel puțin acum, nu-l plătește nimeni pentru asta. Depinde și ce serviciu, ce job ai. Dar dacă ești salariat, 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, e dificil. Chiar dacă ești profesor este dificil: ai alte priorități, de lectură, de scriere academică, de cercetare. A, dacă e să scrii impresii despre un spectacol, da, se poate și așa. Ajută, însă, asta la ceva: pe regizori, actori, scenografi, teatre, directori, finanțatori, jurii de premiere? Destul de puțin, cred.

Dar dacă e să scrii o cronică profi, asta e mai greu. Interesează pe cineva o cronică profesionistă, care să treacă dincolo de nivelul obișnuit al jurnalismului amator? N-am reușit să aflu un răspuns la asta. Sunt foarte puțini/e performerii cronicii cronicii teatrale, acei și acelea care pot/știu/vor să ia în serios actul critic, în beneficiul fenomenului teatral și al publicurilor sale. 

De unde și amânarea reluării activității mele de critic/cronicar teatral.  O fac acum. Pe acest blog.Nu știu cu ce ecou, cu ce influență? O fac pentru că:

  • în ciuda timpului „liber” puțin, vreau să văd dacă mă mai „prinde”, după mai bine de un deceniu de întrerupere (e un „demon”, siamezul îngerului, care, probabil, lucrează aici)
  • aș putea contribui, din nou, la profesionalizarea actului criticii de spectacol. Am la facultate un curs opțional, „Jurnalism și Artele spectacolului”, care sper să devină și un mic laborator de cronică a spectacolului (aș avea nevoie și de sprijin aici – teatre, actori, regizori, scenografi, compozitori, coregrafi, dar și profesioniști ai media online.
  • mi se pare că lumea teatrului românesc plutește într-o in/convenabilă amestecare a valorilor, ideilor, discursurilor, luărilor de poziție mereu partizane, firește. Lumea aceasta nu mai are nimic din strălucirea de acum două decenii. Când, de pildă, dificultatea juriilor era să aleagă între foarte multe spectacole extraordinare, foarte bune ale teatrelor din toate cele patru puncte cardinale ale României: spectacole în română, maghiară sau germană. 

De ce nu ar fi posibil din nou?

 

CRONICA TEATRALĂ

de Marian Popescu

M-a atras ideea de a vedea un spectacol despre ce a mai rămas din viața unei comunități minerești de la noi, în viziunea unui scriitor de expresie maghiară. Trebuie s-o spun, mina e foarte puțin prezentă în spectacol. În schimb, comedia tragică a unor relații umane stricate e fondul spectacolului. Fără regizor, deși i se aduc mulțumiri speciale regizorului Alexandru Dabija, acest spectacol e construit impecabil ca tonalitate, abordare a rolului și ritm. Pentru a nu lăsa tragicul să copleșească, actorii conlucrează la a da replicilor lor acel comic lingvistic, sintactic, expresiv unde limba română se aude foarte bine, șfichiuită din când în când de topica nervoasă a maghiarei vorbite. E în stilul de joc al actorilor ceva care asimilează creativ moduri ale actorilor de expresie maghiară de la noi. Ar fi o temă de cercetare, cu atât mai mult cu cât traducerea din maghiară a excelentului text al scriitorului Csaba Székely e realizată tot de un etnic maghiar, Sándor László (despre care nu apar informații în programul spectacolului). Piesa e pusă în scenă acum, în premieră, în limba română, e parte a Trilogiei minelor începută în 2010. Văzusem prima parte, Flori de mină, cu ani în urmă, în maghiară, la Teatrul „Tamasi Aron” din Sf. Gheorghe.

În spațiul mic al scenei de la Act, cu spectatorii dispuși pe trei laturi, actorii joacă, de multe ori, prin abordarea frontală, pe direcția unei laturi care unește lateralele. Preotul intră mereu în scenă din stânga, din spate, guvernanta Irén, mereu din dreapta, iar o a treia cale de acces în spațiul de joc, e în dreaspta intrăii în sală, între laterala dreaptă și latura centrală. Mai e și un al patrulea „acces”, între latura centrală și laterala stângă, unde e instalat un obiect scenografic, „tronul”, cu un sul roz de hârtier igienică atârnând de un cui. Deasupra sa, în lemn, e decupată o inimioară. În rest, scenografic, vedem două mici banchete simple din lemn, „amvonul” preotului, înfășat în alb, puritate mereu contrazisă, sub pânză, de felația fiului adoptiv făcută tatălui, o măsuță, spre stânga, cu căni de metal, sticle de țuică, un mic radio cu tranzistori, la peretele opus laturii centrale, și un „pat”, din altă „cameră” a locuinței preotului, unde sunt cazați învățătorul și fiica sa, după ce le-a ars casa. E mai degrabă o schiță, sugerând, simplitatea pentru a lăsa cât mai mult spațiu de joc actorilor. Uneori, însă, această simplitate, servind comicului (alimentarea cu țuică, mersul la „privată”) anemiază percepția mizeriei, dându-i o acceptabilă „normalitate”.

E, de fapt, normalitatea inacceptabilă a României din fundul curții. Cum analizează faptic Comunitatea Europeană situația României din 2014. Cu peste două treimi din locuitorii din mediul rural care se duc la toaletă în fundul curții. Mineritul, în această comunitate rurală cu etnici maghiari, din spectacol, e pretextul scriitorului pentru o lecție de anatomie a omului mizerabil. Oameni captivi în propria comunitate, precum preotul, învățătorul, Irén, Imola. Beau, înjură, secretă în continuu, cu excepția lui Márton, adoptatul fiu cu înclinații artistice, o disperantă neputință de a mai fi ființe morale. Preotul catolic nu mai e demult lumina spirituală a comunității, redusă acum. Ținta piesei e clară: doi din cei trei stâlpi ai comunității rurale, preotul și învățătorul, sunt deraiați complet de la misiunea lor socială, profesională, umană. Dar „centrul”, preotul, e gaura neagră a unui univers labil. Explodează toți, verbal, își adresează injurii sau întrebări care mărturisesc neputința. Nici credința nu mai e posibilă, nici ajutorarea aproapelui (pe care îl fură când pot), nici speranța unei alte lumi, a evadării, ca în Cehov: Márton, fiul adoptiv, crede că poate începe un drum nou, dincolo de lagărul comunei pustii, cu fata asta, Imola: numai că ea îi spune că e însărcinată deja cu altul; și atunci o violează.

Remarc construcția rolurilor în acord cu respectarea tonalității și a ritmului convenit: pentru că mișcările nu pot fi ample, în spațiul mic, gestul și prim-planul sunt favorite. Mai rar spotul de lumină care decupează câteodată pe Irén și pe Învățător când vine beat.

Alin Florea, Ioan Coman, Irina Antonie foto: Bogdan Bobocescu

Alin Florea, Ioan Coman, Irina Antonie
foto: Bogdan Bobocescu

Ioan Coman îi asigură preotului catolic acea aparență a unui sacerdoțiu fără conținut, blamat de mai multă vreme, azi, de Biserica Catolică, zguduită de scandalurile de pedofilie din ultmii ani. Actorul are gesturi sigure, o privire concentrată, o emisie vocală care asigură replicilor duritatea adresării. Relația sa cu fiul adoptiv e susținută de o ambiguitate, dezvăluită la final, la amvon.

Alexandru Potocean dă rolului fiului adoptiv acea încrâncenare fulgerată de întrebări și acțiuni (sculpturile sale care scandalizează ipocrit pe cei din jur, poezia despre marea pe care n-a văzut-o niciodată) care nu explică (nici din text) de ce e încă prizonerul unui tată imoral, căruia îi acceptă perversiunea.

Alexandru Potoceanu, Ioan Coman foto: Adi Bulboacă

Alexandru Potoceanu, Ioan Coman
foto: Adi Bulboacă

„Idioțenia” sa e dublată de viziunea unui „altceva” spre care ar vrea să fugă. Actorul e impecabil în acest „joc dublu”. Câteodată, ca și alți colegi, atacă începuturile de scenă cu o energie care e în surplus.

Virginia Mirea foto: Bogdan Bobocescu

Virginia Mirea
foto: Bogdan Bobocescu

Virginia Mirea e o plăcută revedere. Rolul său e desenat ferm, actrița îl abordează cu un profesionalism și experiență care încântă. Dialogurile sale cu preotul și fiul adoptiv al acestuia sunt cheia unei dinamici scenice greu de uitat. Actrița funcționează ca un ceas elvețian: privirea, gestul, mersul sunt tipare care înscriu, în materia spectacolului, formele unui abandon  în jocul cu memoria care îi enervează pe toți.

Alin Florea are, din scriitură, un rol puțin diferit față de celelalte. I se creează chiar un „scheci” – critica literară a poeziei despre mare a lui Márton – care iese, cred, din „rama” întregului spectacol. Îl face, de altfel, foarte bine iar angajamentul său este consistent în a face din personaj o construcție solidă.

Irina Antonie, în fiica învățătorului, Imola, are un rol ambiguu: fără „credință”, e rezultatul unei lipse de viitor. Destinul personajului său e sacrificat de la început. Actrița  conferă rolului o linie ușor de urmărit, dând naivității, câtă mai este, iluzia unei tinereți care ar putea să nu fie irosită.

În ansamblu, spectacolul e bine construit, cu o distribuție care înscrie rolurile într-o geografie umană ușor de identificat. Unele referințe la cultura comunității ar putea fi greu de înțeles. Spectacolul merge hotătât în direcția unui comic tragic care trimite mai slab la dezastrul vieții comunităților de mineri de după 1989, și mai mult la acea Românie din fundul curții unde imoralitatea, perversitatea, impostura credinței, lipsa unei speranțe pentru o viață decentă te cutremură și acum, în 2016. Această Românie există terifiant iar meritul textului lui Csaba Székely, ca și al altor câtorva, puține, în direcția „anatomiei” ruralului românesc, precum și al echipei de la Act este de a ne-o indica limpede. Slujitorii bisericii nu mai înseamnă nimic, și-au pierdut credința așa cum finalul spectacolului sugerează: pentru cine și ce mai oficiază ei? Priviți prima foto în contrast cu ultima, din această cronică.

Foto: Adi Bulboacă

Foto: Adi Bulboacă

Mi-ar fi plăcut ca incizia tragică, prin abandonul credinței, să fie mai bine susținută de rama spectacolului. Comicul e, în anumite privințe, prevalent și dă senzația unei „normalități” acceptabile. Teatrul Act ar putea (?) pune în operă întreaga trilogie ceea ce ar crea un „pol” teatral foarte interesant în teatrul din capitala României.

Standard

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *