Mă gândesc de ceva vreme să inaugurez o secțiune a blogului pe ideea teatrului „meu”. Al actorului, regizorului, scenografului, compozitorului, coregrafului, light-designer-ului, sound-designer-ului, directorului, cronicarului, dramaturgului, RP-ului etc. Invit aici oameni care au ceva de spus și vor să spună.
Cred că scenele din România traversează o perioadă mai puțin bună. Li se pregătesc schimbări iar publicurile devin ținte prețioase care nu ar trebui ratate sau pierdute. Pentru televiziune e mult mai ușor. Un public „stricat” e mult mai greu de readus la viața normală a civilizației și culturii.
Oamenii care vor apărea aici sunt inima culturii vii, a artelor vii din România. Le mulțumesc că acceptă invitația mea de a vorbi despre teatrul lor.
Astăzi, o regizoare cu un profil inconfundabil, care își scrie cu talent, inteligență artistică interdisciplinară, fermitate și feminitate, drumul în istoria care se face a teatrului din România de azi.
Mi-a fost studentă, la vremea când eram „îngăduit” la UNATC, la Regie teatru. Faptul că mă reține și acum, după atâția ani, îmi dă un tonus bun. Faptul că o rețin, după atâția ani, sper să îi dea lui Carmen încrederea de a-și dezvolta arta. E arta unui spirit liber care mușcă din realitate și din iluzie cu o poftă strunită numai de curiozitatea de a descoperi. O „marginală” care ne lasă să vedem ceva central: viața propriei arte și nu efigia ei muzeificată.
TEATRUL MEU
CARMEN LIDIA VIDU:
„Nu sunt un regizor populist, repet, sunt de nișă, iar mie asta îmi place teribil.”
Cine e Carmen?
Prefer să vă las să (re)vedeți filmul de scurt metraj, „ARAD”, realizat de ea. E povestea ei și a unui oraș în care se reîntoarce ca la o sursă de energie, mereu regenerabilă. Orașul și oamenii, Carmen și „rolurile” ei.
TEATRUL MEU
- Cum ai descrie teatrul tău? Ce “spune” celorlalți, publicului?
Este de nișă tipul meu de spectacol de teatru. La vârsta de 23 de ani, adică în 2003 am început să lucrez pe scena din București cu aparate foto, filmări în direct, fotografii în direct, videoproiecții, animații, muzică live și muzică electronică. Mi s-a spus că ceea ce fac e teatru multimedia, eu habar nu aveam. Așa m-am trezit că sunt prezentată ca fiind primul regizor de teatru multimedia din România. Publicul care e interesat de spectacolele mele vine din zona foto-video, iubitori de film și muzică experimentală, de artă contemporană.
Într-un fel sunt un apendice pentru teatrul românesc. Fac teatru, dar nu foarte foarte. E teatru, dar e și film și fotografie și performance și mult sunet, un pic de muzică. Am un public care mă urmărește, dar nu e un public de teatru. Nu sunt un regizor populist, repet, sunt de nișă, iar mie asta îmi place teribil. Tipul meu de spectacol de teatru e încă în formare. De cele mai multe ori, mi-l gândesc pe formula unui concert. Actorii sunt muzicieni, iar spectacolul de teatru e lucrat de mine ca un spectacol de muzică/concert. E interesant cum lumea mă vede ca pe un regizor de imagine, când pe mine ma intereseaza cel mai mult sunetul.- Cum “funcționează” teatrul tău în teatrul din România?
În 2003 se făceau glume pe seama. Cornel Todea zicea că poate țăranii la sat ar fi interesați sa vadă cum un actor de pe scenă vorbește cu un actor filmat și cel filmat îi dă replică (văzuse primul meu spectacol de la Teatrul ACT, „Fool for Love”). Eu am continuat să testez în zona laboratorului de teatru. Am avut norocul să lucrez vreo 4 spectacole cu Marius Manole care era necunoscut, dar ușor-ușor publicul a început să-l adore. Fanii lui prindeau viața și eu am beneficiat de acest lucru. Jucam cu casa închisă oriunde. Credeam și speram că oamenii vin pentru spectacol, dar ei veneau pentru Manole. Când nu am mai colaborat cu Manole, publicul meu s-a subțiat.
Și totuși nu pot să nu zâmbesc când văd că acum toți au proiecții în spectacole, actorii cu care mă certam, au început să joace curat și tehnic, așa cum le ceream acum 13 ani, că pot să joace în costume gen Pina Bausch și nu mai vor Doina Levintza și că multe din tehnicile spectacolului testate de mine sunt acum un bun comun. În acest moment, sunt la modă teatrul social și teatrul politic. Deci, nu e momentul meu de aur. Cred că am locul meu în teatrul din România, dar pe post de a 5-a roată la căruță. Teatrul din România e foarte balcanic. E o combinație de oameni deștepți, actori talentați, regizori populiști, public prost, săli lipsă, texte vechi, muzică din filme, hăhăieli, cronicărese cu amoruri si pasiuni homosexuale, aplauze în picioare și mulți muritori de foame.
- Care este lucrul de care ești mulțumită în felul în care lucrezi?
- Cum percepi publicul teatrului de la noi?
Punctul forte al României nu este cultura, iar publicul de teatru nu e un public cult. Daca spui „pulă” pe scenă, toată sala râde. Știu, e foarte amuzant.
- Ce obstacol/e crezi că împiedică (mai) buna dezvoltare a teatrului în România?
Monopolul teatrului de stat, care e un teatru sub-mediocru, ăsta e marele obstacol.
Teatrul nu are teatre. Sunt câteva teatre cu directori care se comportă ca pe feuda lor și nu apuci să lucrezi în spații adecvate. În București, ca să ajungi la Bulandra, trebuie să treci printr-un proces umilitor la care te supune cu multă prietenie Ducu Darie. E penibil felul în care te face să te umilești în fața lui și până la urmă, tot nu montezi pe feuda lui. Caramitru se crede regizor și toți așteptăm să plece odată, Teatrul Nottara e bulevardier, Teatrul Mic nu are director….și tot așa. Deci? Unde să facem teatru? Rămân barurile. O țigară, o bere și o glumă bună. Ăsta nu e teatru.
- Dacă ai fi în rolul cuiva care decide, ce ai schimba în felul în care funcționează teatrul/teatrele în România?
Directorii de teatre fără viziune, actorii angajați și lipsa unui centru de artă teatrală contemporană sunt primele 3 aspecte pe care le-aș analiza împreună cu o echipă.
- Ai nevoie de critica teatrală?
Aici am scris multe răspunsuri pe care le-am șters. Am scris despre foamete, despre cronicărese ambetate și îmbătate, despre incultură și agresivitate. Mi-ar plăcea să avem cronicari spumoși.
Sunt puțini cronicari și nu sunt toți pregătiți să scrie despre spectacolul de teatru contemporan. Am avut totuși câteva întâlniri importante. Sunt 3: un profesor, Marian Popescu, care m-a învățat importanța „viziunii” unui regizor; un cronicar, Cristina Rusiecki, care m-a urmărit și m-a ajutat să îmi definesc elementele spectacolului și un alt cronicar-curator, Cristina Modreanu, care a adus în viața mea spectacole care m-au marcat fundamental.
- Ești liber/ă în ceea ce faci în teatru?
Variază de la teatru la altul, dar la modul profund sunt liberă. Mi se impun bugete, săli mici, actori pe care nu-i vreau, dar asta nu-mi taie din libertate.
- Cu ce riscuri se poate confrunta astăzi în profesie un om de teatru?
Populismul e marele dușman. Populismul îți invită mediocritatea în casă.
Omul de teatru din România mai are un dușman – sărăcia. Pentru bani, actorii ajung sa joace în cârciumi, la Palatul Copiilor sau al Tineretului și în alte spații adecvate șușelor. În acest moment, pentru bani, actori-vedetă promovează o mizerie de teatru.
- Când te simți bine în teatru?
Cel mai bine m-am simțit în teatru la vârsta de 14-23 ani. Devoram teatru cu poftă și pasiune. Îmi doream să fac parte din lumea teatrului, să farmec prin povești, să fac spectacol. Apoi au început luptele cu orgoliul, mândria, ambiția, ura, invidia.
Teatrul înseamnă muncă în echipă, iar echipa e o familie de împrumut. Probabil starea de familie mă face să mă simt bine în teatru.
CARMEN LIDIA VIDU
Cum merg împreună multimedia și credința în ceea ce faci?
Teatrul multimedia presupune existența unor surse media pe scenă care să aibă rol de personaj. Mă refer la televizoare, videoproiectoare, camere foto, camere video, microfoane, playere…Ele nu sunt scenografie sau recuzită, ele sunt elemente care intervin în informația scenică. Vorbesc, au replici. Nu vreau să găsesc legături sau sensuri acolo unde nu sunt. Între multimedia și credință nu e nicio legătură. Dar între teatrul meu și credință există o legătură: teatrul e talentul/harul ce mi s-a dat și sunt răspunzătoare pentru el. Dar să lămurim un aspect, scena nu e biserica sau altarul meu și nici vreo altă expresie stupidă folosită în general de actori.
In nici intr-un caz nu este vorba de „primul regizor din Romania care a lucrat cu mijloace multi media”au fost multi altii inainte…Asumarea asta de anteprecursor al miscarii multimedia din Romania e total ridicola si neadevarata…adicatelea, „acum toti s-au luat dupa mine…”.Iar cat despre faptul ca la cuvantul „pula”pe scena se rade in hohote, mai documentati-va chiar si in ziua de azi se paraseste sala sau se lasa cu lesinuri.Draga dsoara Vidu tupeul nu tine loc de talent, iar ceea ce trebuie sa stie un regizor si atuul unui regizor este sa stie sa lucreze cu actorul, iar dvs.aceasta stiinta si acest atuu va lipsesc, din pacate, cu desavarsire, e lucru stiut.O spun toti actorii care au lucrat cu dvs.Sunteti departe de a fi un „deschizatoare de drumuri”sau o „neanteleasa”asa cum va zugraviti…nu sunteti nici macar o victima. Pe scurt, sunteti un fake, in cel mai bun caz, un hibrid.
As fi ramas cu siguranta cu mai mult din acest „interviu” daca nu mi-ar fi blocat atentia lipsa de respect pentru publicul „incult”. Publicul este doar o reflexie, in el se citeste calitatea reprezentatiei. Ca si in scoala unde exista profesori batrani care nu si-au adaptat in nici un fel si la nimic prezentarea cursurilor si sunt in continuare respectati de catre noile generatii de elevi si in arta, autenticitatea, sinceritatea, responsabilitatea, calitatea (care toate la un loc reprezinta „respect”) sunt respectate, fara nici un fel de pregatire de specialitate. Persoanele instruite nu sunt „public”, sunt „cunoscatori”! Teatrul, in opinia mea, nu trebuie sa astepte sa-i intre in sala oameni cultivati ci sa-i cultive pe cei ce-i trec pragul! Reactia publicului este cea pe care o merita reprezentatia!
Cu treizeci de ani in urma cand m-am mutat in oraselul in care locuiesc si azi mi-am cumparat bilet la un spectacol de muzica din opere. Au fost mai multi cantareti de opera, unii celebri, atii necunoscuti mie. Publicul era necunoscator, aplauda ( ca si americanii) exact cand ar fi trebuit sa faca mai mare liniste. O doamna, celebra la vremea aceea, a ignorat complet necunoasterea publicului si a cantat cu aceeasi seriozitate cu care ar fi cantat la Viena. Un domn, patruns puternic de „valoarea” lui superioara publicului, a inceput sa faca pe clovnul pe scena ca sa dea publicului spectacolul pe care s-a gandit el ca-l intelege. Eu am iesit din sala, nu deranjata de public ci de impostorul care se credea om de arta!
Tinerii creatori trebuie sa invete in primul rand respectul pentru public fara de care arta nu exista!
Un discurs cliseistic si destul de ipocrit care din pacate contine o serie de neadevaruri,cum ar fi pionieratul in zona multimedia…si pretentiile naive asa zis inovatorii,de tip „sunt prima care a pus un actor sa vb.cu o proiectie”.Si cel mai important,un regizor are nevoie de o calitate de esentiala,aceea de a sti sa lucreze cu actorul,ori persoanei intervievate ii lipseste aceasta calitate cu desavarsire,stiu pt.ca am lucrat cu dumneaiei.Am fi curiosi sa stim in schimb cum si de ce”umileste”dl.Darie,un regizor de valoare si un manager care indubitabil stie sa si selecteze proiectele …Poate intr-o parte a doua a interviului.